Germania sultanului Mesut Özil

Astăzi se împlineşte un an de când Germania strivea Anglia în finala Campionatului European U-21. În timp ce Anglia l-a promovat doar pe James Milner, patru titulari din acea echipă a Germaniei şi-au făcut loc în Mannschaft: Neuer, Sami Khedira, Mesut Özil şi Muller.

Osmoza puştilor în naţionala mare s-a întâmplat mai mult de nevoie, decât de voie. După ce Robert Enke s-a sinucis anul trecut, René Adler şi-a fracturat câteva coaste în mai, făcându-i loc între buturi lui Manu Neuer. Tot luna trecută, Heiko Westermann, titular în centrul defensivei, şi-a fracturat glezna stângă în amicalul cu Ungaria, în timp ce Michael Ballack a fost victima cinismului lui Kevin-Price Boateng. Închizătorii din finala Euro 2008, Simon Rolfes şi Thomas Hitzlsperger, sunt şi ei indisponibili. „Diagnostic: coloană ruptă!” a titrat Süddeutsche Zeitung înaintea Mondialului constatând că Germaniei îi lipsesc prea mulți oameni de bază. Acelaşi ziar admitea însă că „nici un antrenor german din istoria recentă n-a avut atâţia jucători din care să aleagă.”

Pare paradoxal, dar e adevărat, iar explicaţiile trebuie căutate ceva mai în urmă. În 1999, Germania a trecut printr-o reformă legislativă de anvergură, în urma căreia cerinţele pentru obţinerea cetăţeniei au fost liberalizate. Schimbarea a favorizat absorbirea puştilor de etnie turcă sau poloneză de către şcolile de fotbal nemţeşti. Aşa se face că astăzi, 11 din lotul de 23 de jucători ar fi fost eligibili să reprezinte altă țară. Un ziar nemţesc sugera înaintea Mondialului că această naţională atât de cosmopolită e produsul unei mult-aşteptate revoluţii culturale, cu reverberaţii la nivel sportiv, politic şi social.

O explicaţie complementară ar fi dezvoltarea academiilor de fotbal din Germania în ultimul deceniu. După Euro 2000, când Germania s-a făcut de râs, nemţii s-au văzut nevoiţi să regândească întregul sistem fotbalistic la nivel de copii şi juniori. Aşa că s-au dus să înveţe de la cei mai buni, de la francezi. O delegaţie a federaţiei germane de fotbal a studiat sistemul academiilor de fotbal din Franţa care producea talente de nivel mondial pe bandă rulantă, şi a hotărât să emuleze acel sistem. Cluburile germane şi federaţia şi-au dat mâna, alocând sute de milioane de euro pentru dezvoltarea şcolilor de fotbal. Astăzi culeg roadele.

Schimbarea la faţă a naţionalei a fost chiar mai spectaculoasă decât cea a infrastructurii. Curios, totul pleacă de la Louis van Gaal. În noiembrie, olandezul l-a mutat pe Bastian Schweinsteiger din partea dreaptă a mijlocului, unde fusese irosit ani la rândul la Bayern, în faţa liniei de fund. Schweini a strălucit în noul rol, din care a galvanizat sezonul lui Bayern. Löw a fost un pic mai reticent dar până la urmă l-a încercat pe Schweinsteiger lângă Ballack în martie cu Argentina şi acolo a rămas. În locul lui Ballack a venit Sami Khedira, şi Germania are acum doi închizători versatili care ajung rar în postura de a închide jocul, pentru că se pricep foarte bine să păstreze posesia şi să pulverizeze pase către cei trei mijlocaşi de creaţie din faţa lor.

După Al Doilea Război Mondial, identitatea fotbalistică a nemţilor a rămas nealterată. Turneu după turneu, chiar fără să citeşti lotul sau sistemul de joc, ştiai că ai să dai peste o echipă funcţională, metodică, organizată, bine pregătită fizic şi mental. Iată însă că Germania actuală ne face să punem clişeele înapoi din sertarele din care le-am scos. Nemţii joacă un fotbal aproape latin, acel gen de fotbal de care e atât de uşor să te îndrăgosteşti. Păstrează atât de confortabil posesia şi sunt atât de imprevizibili şi iuţi pe fază atac, încât de fiecare data când au minge eşti curios să afli ce au de gând să facă cu ea. Germania lui Ballack a devenit Germania lui Mesut Özil.

Özil a învăţat să joace fotbal alături de copii de emigranţi bosniaci, libanezi şi turci pe un maidan înconjurat de garduri cu sârmă ghimpată, căruia băieţii îi spuneau Affenkäfig, cuşca de maimuţe. Astăzi e urmărit de Barça şi Arsenal, după un sezon remarcabil la Werder în care a impresionat prin clarviziunea şi delicateţea cu care controlează balonul. „Mesut Özil e conducătorul de joc pe care l-am aşteptat atâta timp” a titrat Bild am Sonntag.

Venind la Mondial cu o trupă cu o medie de vârstă de sub 25 de ani, cea mai mică dintre toate echipele, Jogi Löw anticipa că echipa sa ori va fi o minune, ori se va scufunda ca Titanicul. Ciocnirea cu gheţarul argentinian ne va da răspunsul.

Related posts:

1. Anglia – Germania, istoria unei rivalități în sens unic
2. Wêreldbeker – ziua a cincea
3. Maggie Thatcher, băieții tăi și-au luat-o de nu s-au văzut!