Italia ‘90

SUA ‘94

Deserve ain’€™t got nuthin’€™ to do wit’ it. N-a câştigat cine merita să câştige, a câştigat cine trebuia să câştige. La fel că în Chile ’62 la fel ca în Argentina ’78. Ca să înţelegeţi ce înseamnă asta, trebuie să înţelegeţi cine e FIFA cu adevărat.

FIFA e o organizaţie gangsterească, condusă la vârf de mafioţi în costume italieneşti, mafioţi care „nu mai împuşcă, nu mai rachetează, dar fac bani de unde nu ştie nimeni”. Problema e că în general, mafioţii sunt căutaţi de guvern. În fotbal e invers, guvernele stau capră în faţa FIFA, care pentru a acorda un Mondial unei ţări, îşi ia garanţii că atât ea cât şi sponsorii, vor fi scutiţi de orice fel de impozite pe teritoriul ţării respective. Dacă Anglia ar fi câştigat concursul pentru 2018, ar fi fost nevoită să adopte o excepţie legislativă prin care FIFA, Coca Cola sau Visa să nu intre sub incidenţa legilor engleze de spălare de bani.

Şi nu în ultimul rând, FIFA e o organizaţie profund coruptă. Sunday Times a demonstrat că doi membri ai Comitetului Executiv erau dispuşi să îşi vândă voturile. BBC-ul a demonstrat că alţi trei membri au primit mită în valoare de milioane de dolari pe perioade lungi de timp. Ăştia sunt oamenii care au votat ieri.

Acceptând toate astea, cui avea să dea FIFA Mondialele din 2018 şi 2022, decât celor mai corupte candidate şi celor mai capabile să genereze bani pentru FIFA? Pieţe emergente, vasăzică.

Rusia. Un „stat mafiot” conform ultimelor documente WikiLeaks, un stat în care jurnaliştii mor împuşcaţi în cap. Marea problemă a Rusiei, în contextul în care până în 2018 unu din patru jucători va fi de culoare, e rasismul. Când Odemwingie a plecat de la Lokomotiv, fanii au pregătit un banner cu o banană pe care scria „Thanks, West Brom”. Există şi destule înregistrări cu fani moscoviţi scandând „Sieg Heil” la derbyuri.

Un alt argument împotriva Rusiei, ar fi că o ţară cu 9 fusuri orare e prea mare pentru a organiza o competiţie. Dar suprafaţa în care se vor desfăşura meciurile nu va fi mai mare decât cea din Africa de Sud.

Una peste alta, pot să mă împac cu Rusia, deşi are destule schelete în dulap. Mi-ar fi plăcut Anglia, normal, sau măcar Spania/Portugalia, dar Rusia nu e o algere de-a dreptul odioasă. Sigur, au de construit 9 stadioane aproape de la zero, au de investit în infrastructura substandard, dar acolo chiar vorbim de o moştenire. Rusia are o tradiție, are pedigree fotbalistic, iar fundația pe care o va pune Mondialul ii va ajuta să dezvolte acest pedigree.

Qatar. Dacă Rusia nu e o alegere odioasă, ei bine, Qatar-ul e. Un furnal aşezat in the middle of fuckin’ nowhere, o țară fără nici un fel de cultură fotbalistică. Raportul FIFA de săptămâna trecută, evalua Qatarul drept singura candidatură „de mare risc”, din cauza temperaturilor care ajung la 50 de grade în iulie. Ei promit că stadioanele vor fi ventilate, dar dacă nu reuşesc să ventileze întreaga ţară, Mondialul va fi un calvar pentru suporterul de rând.

Cum e Qatarul, până la urmă? E o ţară de mărimea Dobrogei cu o populaţie mai mică decât a Bucureştiului. Trei sferturi din populaţie e formată din imigranţi. Are un singur oraş mare, Doha, restul ţării fiind practic o suburbie a acestui oraş. 10 din cele 12 stadioane vor fi înghesuite într-un spaţiu cu o rază nu mai mare de 30 de km. Ce se va întâmpla cu stadioanele astea după ce caravana va pleca? Cui îi pasă?

Qatarul e o ţara musulmană, cea mai liberală din zonă islamică, dar totuşi o ţara musulmană. Consumul de alcool în spaţii publice nu e interzis, dar nici agreat, la fel cum nu sunt nici pantalonii scurţi sau semnele de afecţiune în public. Aş bănui că toate aceste nesicronizari culturale se vor regla până în 2022, mai ales că Qatarul a promis deja că va permite consumul de alcool cât şi participarea Israelului.

După toate astea, cum a putut FIFA să acorde 2022-ul Qatarului? Răspunsul e simplu: pentru că sunt cea mai bogată ţară din lume, după produsul intern brut pe cap de locuitor.

În 1950, Qatarul mai avea doar 16.000 de locuitori şi părea o ţară blestemată, un deşert secetos fără nici un fel de resurse naturale. La început a venit petrolul, iar mai târziu gazul. Qatarul are cel mai mare rezervor de gaze naturale din lume.

În 40 de ani, cât vor mai dura rezervele de gaz, oamenii ăştia trebuie să-şi construiască o ţară. Pentru asta i-au adus pe nemţi să le facă autostrăzile, iar pe americani i-au invitat să deschidă filiale ale celor mai bune universităţi. De la Blatter et co n-au avut nevoie decât să împrumute un pic Mondialul. All in the game, yo.

Pentru o mărturie autentică a ceea ce înseamnă Qatarul, vă recomand execentul interviu al lui Mihnea Măruţă cu un român care se ocupă de festivalul de film din Doha.

Astăzi a murit Francisco “Pancho” Varallo, ultimul supraviețuitor al primei finale de Cupa Mondială, cea din 1930. I se spunea Cañoncito, micul tun, pentru forța cu care lovea balonul. Deși s-a retras devreme, la doar 29 de ani din cauza unei accidentări la genunchi, recordul său de goluri pentru Boca Juniors, 181 de goluri in 210 partide, a fost bătut abia anul trecut de Martin Palermo.

Iată ce spunea într-un interviu pentru fifa.com, la începutul anului, când a împlinit 100 de ani:

I find it incredible that young people know who I am. When I was in France, people from Germany, Poland, England, Switzerland … they all wanted to meet me, with a lot of passion and respect. They still send me letters to my house. And some even send presents. They are unforgettable gestures that make me very happy. And it’s all thanks to football! Here in La Plata, everybody knows me: old folks, young people, children…they all say hello to me. I was named an ‘illustrious citizen’. Now that I’m old, more tributes are being paid to me than before. It seems I’m still important!

Dumnezeu să-l odihnească!

O delegaţie FIFA se află în zilele acestea în Insulă pentru a evalua candidatura Angliei pentru găzduirea Campionatului Mondial din 2018. Cei şase membri ai delegaţiei s-au întâlnit luni la Londra cu vice-premierul Nick Clegg, cu primarul Boris Johnoson şi cu selecţionerul Fabio Capello. Astăzi delegaţia va ajunge la Manchester unde va fi întâmpinată de Sir Alex Ferguson şi Sir Bobby Charlton.

Principalul atu al Angliei e că stadioanele, sistemul de transport, hotelurile, toată infrastructura e deja acolo şi ar necesita investiţii minime. „Cea mai de succes Cupă Mondială din punct de vedere comercial”, asta promite Anglia. Perspectiva unor margini de profit mari nu i-a scăpat nici lui Sepp Blatter, care a declarat luni: „Cel mai simplu fel în care se poate organiza Cupa Mondială e să mergem în Anglia. Totul e acolo – fanii, stadioanele, infrastructura -€“ e simplu”. Pe lângă Blatter, Anglia are şi sprijinul unuia din cei mai importanţi oameni din fotbal, la nivel politic. Mohamed Bin Hammam e preşedintele Confederaţiei Asiatice de Fotbal şi a asigurat Anglia că poate conta pe votul ţărilor asiatice pe 2 decembrie, când se va lua decizia.

Principalul rival al Angliei e Rusia, ţară vizitată săptămâna trecută de delegaţia FIFA. Rusia ar fi o piaţă extraordinară, dar costurile pentru dezvoltarea infrastructurii sunt copleşitoare -€“ ruşii estimează că vor ajunge la £115 miliarde. Cam asta a fost şi concluzia delegaţiei FIFA, care a admis că lucrările ar trebui începute imediat, dacă Rusia ar câştiga votul. A treia favorită e candidatura comună a Spaniei şi Portugaliei, care oferă aceleaşi avantaje ca şi Anglia, în sensul că infrastructura e deja acolo. Problema lor e că Blatter nu mai e un susţinător al candidaturilor comune şi mai ales că vine imediat după cea din Brazilia, o ţara cu o cultua oarecum asemănătoare.

Olanda a încercat să câştige unguibus et rostro, dar n-a reuşit decât să piardă urât un meci care sub lupa CNA-ului ar fi mutat după miezul nopţii pentru violenţă excesivă. La pauză deja mă intebam de când joacă Stoke în portocaliu. Vorba lui Cheloo, Olanda mi-a lăsat impresia că a venit cu bâta la un meci de şah. Încercând să nu strice finala printr-o eliminare prematură, Webb a stricat-o tocmai prin toleranţa cu care a girat agresivitatea malignă a batavilor. Cum au prins de Jong şi van Bommel minutul 90, n-am înţeles nici până acum.

Frustraţi de jocul contondent al adversarilor, spaniolii au devenit din ce în ce mai nervoşi, nereuşind să-şi găsească fluiditatea obişnuită. Spania a semănat cu o balerină ieşită la dans cu un tăietor de lemne: a încercat să-şi facă paşii dar i-a venit greu cu un partner de dans care a călcat-o mereu cu galoşii murdări de noroi. Cât despre Olanda, mi-e greu să simt compasiune pentru o echipă a cărei strategie a fost să macine oase.

Din 120 de minute de fotbal nesănătos, se desprind două faze. A fost întâi încăpăţânarea lui San Iker Casillas (aş putea să jur că i-am văzut aripile la faza asta) de a nu se culca la pământ prea devreme, de ajuns cât să devieze decisiv şutul lui Robben. Şi apoi voleul voluptuos al lui Iniesta din pasa perfectă a lui Cesc, care probabil că va galvaniza natalitatea din Spania mai ceva ca golul cu Chelsea.

Una peste alta, a câştigat echipa mai bună (a recunoscut-o şi antrenorul Olandei), echipa care a jucat cel mai bun fotbal la acest Mondial. Ibericii au răsturnat paradigma care a asociat mai bine de 50 de ani fotbalul estetic cu argintul. Spania a bătut aseară şi pentru ungurii plouaţi în ’54 la Berna, pentru totaalvoetbal-ul lui Michels şi pentru hedonismul lui Socrates.

Statistica:

– Spania a terminat meciul cu 7 jucători crescuţi la academia Barcelonei, La Masia

– incluzând şi Europeanul de acum doi ani, Spania n-a primit gol în 7 meciuri din 7 în fazele knockout

– La Liga e compusă din 77% jucători spanioli, faţă de 38% jucători englezi în Premier League şi 62% jucători nemţi în Bundesliga

Xavi explică cât de dificil e să joci aşa cum o face Spania, când adeversarul nu-ţi dă „ni un metro ni un segundo”. Cu majoritatea echipelor de la Mondial mergând pe sistemul cu cinci mijlocaşi şi pivot dublu, spaţiile din zona mediană, culoarele pentru pase aproape că au dispărut de tot. Xavi crede că asta face Spania atât de puternică, abilitatea de a găsi spaţii acolo unde nu sunt. Zice, şi tind să-i dau dreptate, că cine-şi închipuia că Spania o să câştige toate meciurile cu 3-0 nu ştie fotbal. În crunta bătălie pentru fiecare metru de teren, dvd-urile cu jocurile Spaniei au fost analizate până când s-au topit. Toţi fundaşii au învăţat pelopina, de asta nici n-a avut şansa s-o facă.

Iar citatul din Marcelo Bielsa e atât de bun încât nu vreau să-l stric traducându-l. Dar sunt sigur că-l înţelegeţi:

„Una cosa es la técnica y otra el talento. Meter una pelota al espacio depende solo de la técnica. Cualquiera puede dar el pase. Tener la visión de hacerlo en el momento justo, con la velocidad y el efecto necesario, precisa del talento. Yo mismo puedo dar un buen pase. Pero en un partido intenso, con la marca encima y sin tiempo para pensar, dar un buen pase es de elegidos. Por eso yo me llamo Bielsa y Bochini se llama Bochini”.

Spania a reuşit să devină plictisitoare în cel mai frumos mod cu putinţă, în acelaşi fel în care Federer devenise plictisitor prin superioritatea sa atât de vădită de la mijlocul anilor 2000. Una càtedra de buen fútbol, cum se zice in Spania.

Jogi Low, atât de elocvent şi articulat în analizele de după meci, părea oarecum debusolat aseară: „Mi-e greu să spun exact unde am greşit. Un mare compliment pentru Spania şi antrenorul ei, au cea mai bună şi mai armonioasă echipă de la acest turneu. Sunt foarte greu de controlat.”

Spania şi-a făcut acelaşi joc fluid de pase scurte, negrăbite, dat de un simţ al plasamentului ieşit din comun şi de o geometrie sublimă a circulaţiei balonului. Cu toate astea, diferența a facut-o pana la urma determinarea de zimbru lui Puyol. Cu 7 titulari daţi de Barcelona, Spania împrumută înţelegerea aproape telepatică pe care catalanii au dezvoltat-o în ultimii ani. Brazilienii numesc această calibrare a jocului pe aceeaşi frecvenţă, entrosamento. Dacă aveţi nevoie de probe, urmăriţi metamorfoza liniei de fund pe faza de atac: când fundaşii laterali urcă până în preajma careului advers, Busquets se retrage între Pique şi Puyoul formând o defensivă din trei oameni, care aşteaptă contra-atacul. Exact la fel ca la Barca.

Ce face din Spania o echipă teribilă e pressingul asfixiant care complementează jocul de atac. Spaniolii recuperează mingea foarte sus şi foarte repede. Germania, echipă care marcase de trei ori câte patru goluri, a fost redusă la voleul din drop al lui Kroos. Klose a fost izolat total, iar Schweinsteiger atât de ocupat cu sarcinile defensive încât n-a mai avut timp sa creeze. Iar când tragem linie ne dăm seama că Spania a primit două goluri în şase meciuri, unul după o bâlbâială altul după o deviere.

Urmează Olanda, care nu-mi dau seama cum ar putea rezista Spaniei. Batavii au un portar suspect, un fundaş central rudimentar şi un vârf împins ieşit din formă. Stângul lui Robben şi dreptul lui Sneijder i-au adus până aici, în virtutea unui culoar uşor, exceptând Brazilia, care a implodat în repriza secundă. Olanda a ajuns gâfâind în finală, cu bucăţi lungi de meci în care n-a fost echipa mai bună. După cum observa şi Leander Schaerlaeckens de la ESPN, Olanda a jucat cam o oră de fotbal bun în tot turneul. Aş fi foarte surprins ca talentul şi calitatea spaniolilor să nu iasă la iveală în finală.

- cu 43 de goluri Villa e la o lungime de golgheterul all-time al Spaniei, Raul. Cu 14 goluri, Klose e la o lungime de golgheterul all-time al Mondialelor, Ronaldo.

- în istoria recentă doar Rivelinho (4) a marcat mai multe goluri din afara careului la un Campionat Mondial decât Forlan (3)

- Sneijder a marcat 5 goluri din 7 șuturi pe poartă

- înaintea semifinalelor, Olanda era echipa cu cele mai mare procentaj de pase în propria jumătate – 53%

Via OptaJoe, StatManJon.

S-au întâmplat multe cât am lipsit. Melo a îngropat Brazilia, Klose l-a egalat pe Gerd Muller la Mondiale, Chelsea l-a luat pe Benayoun. Nimic n-a polarizat însă opiniile mai mult ca henţul lui Luis Suarez din minutul 122 al meciului cu Ghana. „Trișor sau erou?” o întrebare care a fost pusă ad nauseam de către gazetele cu fibră moralizatoare. Personal, tind să fiu realist, să admit că Suarez a făcut ce a fost mai bine pentru echipa lui, şi că cei mai mulţi dintre noi ar fi făcut la fel.

Problema cu henţul lui Suarez e că a expus o portiţă în regulament care până acum parcă nu a fost niciodată la fel de evidentă. Uruguayanul a încălcat intenţionat regulile jocului iar apoi a beneficiat de pe urma faptului că a trişat. Regulile sunt făcute ca să descurajeze infracţiunile, dar într-un caz excepţional cum e acesta, pedeapsa e mult prea mică pentru infracţiunea comisă, încât practic o încurajează. Şi atunci vă întreb, n-ar trebui schimbate regulile?

Alternativa ar fi implementarea modelului din rugby sau baschet. La rugby regulamentul spune că dacă un jucător ar fi marcat probabil un eseu, dar a fost oprit incorect, atunci va fi acordat un eseu de penalizare. La baschet, dacă opreşti mingea în traiectoria ei descendentă către coş, coşul va fi validat chiar dacă mingea nu apucă să treacă prin inel. În ambele cazuri echipa care atacă primeşte echivalentul a ceea ce a pierdut. Nu şi la fotbal, unde în locul unui gol primeşti un penalty. În Daily Mailul de sâmbătă, fostul arbitru Graham Poll pledează pentru introducerea golurilor de penalizare în acest tip de situaţii. Pare o rezolvare mai justă dar gândiţi-va că Recursul Etapei nu s-ar mai termina în tentativa de a lămuri dacă ar fi fost sau nu gol la henţul lui Vasilache în meciul cu Brăneşti. E o cutie a Pandorei care s-ar putea mai degrabă să aducă belele, decât să le rezolve.