Ieri BBC-ul a anunțat că a pus mâna pe o serie de documente din care reiese că poliția din Liverpool i-a spus prim-ministrului de atunci, Margaret Thatcher, că de vină pentru dezastrul de la Hillsborough au fost fanii beți ai lui Liverpool.

De ce e atât de importantă această știre? Pentru că dupa 20 de ani aflăm că adevărații vinovați, polițiștii, au dat vina pe victime, suporterii. Adevărul îl știm în urma raportului Taylor care după o anchetă extrem de riguroasă a ajuns la concluzia că:

”The real cause of the disaster was overcrowding. The main reason for the disaster was the failure of police control. Deciding to open gate C but not to close the tunnel amounted to “a blunder of the first magnitude”. Despite “a drunken minority of fans”, alcohol was not a significant factor in the tragedy, while Liverpool supporters acted more decisively than emergency services to save lives.

Asta e știrea în Anglia, că vinovații au dat vina pe victime. În România, știrea e că victimele au fost de vină.

Totul pleacă de la Mediafax, care a preluat de la Beeb conținutul știrii dar i-a schimbat titlul. Celelalte ziare, care au luat știrea la mâna a doua de la Mediafax, au făcut același lucru. Au preluat textul articolului până la virgulă, dar au modificat titlul. Traseul e următorul:

BBC: Thatcher told ‘drunk fans’ caused disaster

Mediafax: BBC: Fanii beți ai echipei Liverpool au cauzat dezastrul de pe Hillsborough

Prosport: Pată uriașă pe emblema lui Liverpool în zi de sărbătoare! Fanii englezi acuzați de o altă tragedie după Heysel

Antena 3: Fanii beți ai lui Liverpool ar fi cauzat moartea a 86 de spectatori în ’89, nu incapacitatea poliției

Ziarul de Iași: Bețivanii sunt de vină

Nu știu câți or mai fi remarcat derapajul de mai sus. Nu știu cui îi mai pasă de o tragedie care s-a întâmplat cam demult și cam departe de noi. Avem lucruri mai importante pe agendă: guverne, moțiuni de cenzură…

Dar ce s-a întâmplat cu știrea asta e grav, nu doar din punct de vedere jurnalistic, ci și etic. Da, miezul știrii s-a pierdut la traducere, dar asta se întâmplă în fiecare zi într-o presă deprofesionalizată ca a noastră. E grav pentru se colportează o calomnie care murdărește memoria unor oameni care au murit nevinovați. Și e grav pentru că totul pleacă de la Mediafax, o agenție de știri care se vrea un reper de acuratețe.

Churchill avea dreptate, o minciună face înconjurul lumii până când apucă adevărul să-și tragă pantalonii pe el.

Încă un documentar bun și în același timp deprimant despre presă pe timp de criză. De ce deprimant? Pentru că vezi că și acolo unde jurnalismul se face cu bună credință și cu pricepere, unde se scrie pentru oameni nu pentru “unici”, și acolo banii din publicitate scad, oamenii își pierd slujbele, ziarele se închid.

Și te întrebi ce șanse or mai fi la noi unde informația a fost evacuată din pagină de bâlciul deșertăciunilor, unde se plagiază fără rușine și câte și mai câte…

Tolo deplângea recent agresarea presei de către guvern. “Nicaieri tirajele nu s-au redus la o treime” scrie dânsul.

Ironia, care probabil i-a scăpat, e că în aceeași zi a postat un text în care recunoștea că Gazeta publicase un neadevăr, o calomnie. Te-ai fi așteptat la scuze pentru dezinformare, cenușă în cap… De fapt, Gazeta “pune capăt speculațiilor”. Care speculații? Păi alea pe care tot Gazeta le publicase cu o zi înainte.

Siteul a fost schimbat atît conceptual, cît şi editorial, astfel încît se diferenţiază net de competitorii săi. Informaţia oferită de noul GSP este premium, la fel şi prezentarea ei în paginile siteului, curată şi clară.

The whole world shines shit and calls it gold. Ce a uitat să precizeze era că 500 de mii din cei 2.3 milioane de vizitatori veneau din America de Sud. Te-ai fi aşteptat ca GSP-ul să vină cu un răspuns coerent care să explice o asemenea anomalie. Dar nu.

Prima reacţie lui Gusti a fost să-i acuze pe sport.ro că fac la fel, ceea ce oricum e infirmat de statistici. Doar că făcând asta, a confundat unicii cu vizualizările, nepermis pentru un new-media manager. Apoi Gusti a încercat să explice că jumătatea de milion de viziatori sud-americani n-au fost cumpăraţi la kilogram, ci sunt rezultatul unei campanii ad-words. De remarcat si faptul ca din august 2010 pana in martie 2011 numarul de unici ai gsp.ro a crescut enorm, in timp ce vizualizarile au ramas pe loc.

E halucinant să urmăreşti poziţia lui Gusti în tot acest scandal. Modelul, zice dânsul, a fost sport.ro care au fost primii care au trişat. Evident când o face sport.ro se cheamă că au „calcat pe cadavre”, când o face gsp.ro, ei nu folosesc „nicio metodă murdara”. Se poate mai multă ipocrizie? Se poate. La câteva zile după izbucnirea scandalului, GSP a cerut BRAT o transparentizare a surselor din care provine traficul. E ca şi cum Pablo Escobar ar fi cerut legi mai aspre împotriva traficului de cocaină.

Ce a făcut de fapt GSP-ul? A umflat traficul online pentru a putea lua mai mulţi bani din publicitate. Când am auzit de poveste, mi-am amintit de o întâmplare de acum câteva veri în Rimini, când strada principală era ticsită de ţigani cu alba-neagra. Auzindu-mă că vorbesc româneşte, unul din ţigani m-a apucat de cot şi m-a tras înspre tarabă: „Hai baiatu’, stai şi tu 5 minute să-mi faci reclamă!” Cam asta a făcut GSP-ul. Tot ce nu e interzis e permis, cu atât mai mult pe o piaţă pe care sunt 3 paie la 7 măgari, cum zicea Mihnea Vasiliu despre online-ul românesc.

Într-un interviu publicat azi, Gusti zice aşa:

Da, mai este şi problemă cu “cine a inceput” sau “cine a fost primul – oul sau gaina”? Oricum, nu e bine că se ajunge la astfel de contre, la acuzaţii nefondate, întrucât până la urmă reuşim să dăunăm industriei în sine, să creştem neîncrederea companiilor, să scadă investiţiile într-un online românesc şi aşa mic. Dacă nu putem să punem umărul împreună la creşterea industriei, măcar să ne abţinem de la certuri şi contre între noi.

Deci problema nu e că publicitarii, oamenii care ţin industria în spate, sunt prostiţi pe faţă, ci că ei au aflat că sunt prostiţi pe faţă şi n-au cum să mai aibă încredere în gsp.ro.

Ţinând cont de tirajele în cădere liberă, de conţinutul tot mai murdar, de pornografia tot mai prezentă, de cât de venali şi incompetenţi sunt oamenii care iau deciziile, e greu să-ţi imaginezi cum ar putea presă de sport să fie mai jos de cât e acum. Ain’t nowhere to go but up, baby!

If a reader disagrees with an opinion or an interpretation and argues his case, valuable syntheses can result; too oft en, though, the response becomes an attack directed directly at the author rather than the argument.

Journalists are now expected to walk a gauntlet of abuse as an everyday part of their job. It’s all very bizarre – no accountant or shopassistant or street-sweeper or solicitor is expected to go about their business receiving constant messages telling them they’re a useless prick who is biased/knows nothing/is fraudulently drawing a salary.

Asta s-a întâmplat azi la conferinţa de presă a lui Gabi Torje, vădit aşezat în scaun a contre couer, şi care a făcut nefăcuta de a le răspunde „jurnalistilor” pe măsura imbecilităţii întrebărilor. Or, aşa ceva nu putea fi tolerat de o presă talibanizată în jurul propriei incompetenţe. Nu, tată, tu eşti pus acolo ca să facem noi mişto de tine, nu tu de noi! Să fie clar!

Dar s-o luăm de la început. Cine a mai văzut interviuri cu Torje, ştie că nu e cel mai culant dintre fotbalişti. Nu zâmbeşte de complezenţă şi nici nu prea lasă loc de „buna ziua” în relaţia cu presa. În engleză s-ar chema că „he can’t suffer fools gladly”. Să începem cătinel analiza pe text:

Crezi că în momentul ăsta dacă ar veni alt selecţioner ar putea face mai mult?

Mi-ar fi plăcut să-l aud pe Torje spunând că da, Răzvan Lucescu, care l-a adus şi titularizat la naţională, e un clovn nepriceput şi abia aşteaptă să-l vadă plecat. Poate doar aşa să fi înţeles şi duduia aia ce intebare cretină a pus. Însă Torje i-a zis cât se poate de logic: „Ce să vă răspund eu la întrebarea asta? Crezi că dacă mâine te duci la altă televiziune o să pui alte intebari?” Îmi venea să-l aplaud, nu alta.

Crezi că România poate învinge pe Luxemburg?

A doua întrebare cu răspuns conţinut. „Nu, sincer nu cred că putem dar ăsta e calendarul şi trebuie respectat. Dacă ar fi după mine eram în club în seara asta.” Ăsta e rapunsul la care se aştepta jurnalistul? În orice caz, întrebarea ori e imbecilă ori ironică, aşa cum a luat-o Torje.

Sincer, cum simţi tu asemănarea dintre naţionala României şi cea a Insulelor Feroe?

Cu o mimă dezgustată, Torje le spune că deja încep să pună intebari care jignesc.

Ai pe conştiinţă faza faultului din care bosniacii au egalat?

Când am auzit asta la televizor, credeam că n-am înţeles bine întrebarea. Cam cât de puţin o fi trebuind să înţelegi din fotbal ca să-l scoţi pe Torje vinovat pentru primul gol?

Fără să sară calul, dinamovistul a răspuns pe rând aceloraşi voci şterse care pun aceleaşi întrebări idioate de ani de zile. Dar în loc să livreze porţia de lucuri comune pe care presă o aştepta, Torje i-a făcut să vadă cât de penibili sunt. Le-a pus jurnaliştilor o oglindă în faţă şi nu le-a plăcut când s-au văzut în ea.

Aproape imediat, un flăcău de la GSP „da de pământ” cu Torje şi cu ifosele lui. Ifose precum cel de a fi respectat pentru munca lui. Incompetenţa e de la bun început asumată, autorul precizând că şi-a pierdut răbdarea şi că scrie mai mult ca suporter decât ca jurnalist.

Într-un editorial patetic-revanşard, Torje devine piticul impertinent, pentru că a avut curajul de a sta drept în faţă unei cohorte de jurnalişti strâmbi. Lui Torje nu i se reproşează atât tonul direct, cât faptul că nu e Mircea Lucescu şi că n-a demonstrat „NIMIC, DAR ABSOLUT NIMIC” la naţională. Că are doar 5 meciuri la senori nu mai conteză, la fel cum nu contează nici că Mircea Lucescu abia debuta la națională la vârsta la care lui Torje i se reprosaeză deja că n-a făcut absolut nimic pentru ea.

Nu mai departe de săptămâna trecută acelaşi autor începea cronica de meci astfel:

Ce s-ar face Dinamo de azi fără acest inepuizabil Torje? Ar arată probabil că o echipă la care fanii s-ar uită uneori doar că să se mai distreze în loc să vadă o comedie!

După ce „scrie de unul singur istoria primei reprize”, Torje e pe rând „maestru” şi apoi „erou”.

Asta e presa noastră, care luni construiește statui din paie ca să aibă ce să pună pe foc duminică… Când jurnaliștii sunt neamuri proaste se cheamă ca sunt tăioși, iar când fotbaliștii le spun jurnaliștilor că sunt neamuri proaste se cheamă că sunt impertinenți.

Jay Rosen, unul dintre cei mai respectaţi profesori de jurnalism din America despre „asta se cere”:

Look: the alternative to chasing clicks is building trust and an editorial brand. “What people want” arguments don’t impress me. I think anyone with a half a brain knows that you have to listen to demand and give people what they have no way to demand. You have to listen to them, and assert your authority from time to time, because listening well is what gives you the authority to recommend what is not immediately in demand.

Şi o recomandare de film, Network, un film aproape profetic prin claritatea cu care a anticipat influenţa televiziunii în societate:

Television is not the truth. Television’s a goddamn amusement park. Television is a circus, a carnival, a traveling troupe of acrobats, storytellers, dancers, singers, jugglers, sideshow freaks, lion tamers, and football players.

We’re in the boredom-killing business.

Şi, dacă mai era nevoie, 10 motive pentru care ar trebui să renunţaţi la televizor.

Sursa foto: Flickr, PinkMoose

The Blizzard is a quarterly publication part book, part magazine. Put together by a cooperative of top-class journalists and authors, its main aim is to provide a platform for writers from across the globe to enjoy the space and the freedom to write about the football stories that matter to them. No rules. No agenda. No editorial line. No restrictions on length. No drive for the mainstream. Just brilliant writing.

Nu pot să vă recomand suficient revista asta, groasă cât o carte, care încearcă să recupereze farmecul jurnalismului sportiv narativ şi poveştile care s-au pierdut în devălmăşia tehnologică. E un proiect care scarpină o mâncărime din creierul meu, prin felul Esquiresc de a scrie despre fotbal. De la fabrica de cârnaţi a lui Uli Hoeness până la materialele cu antrenori bosniaci, Blizzard-ul are câteva poveşti de-a dreptul minunate.

Jonathan Wilson, editorul, zice aşa în introducere:

I’d come to realise I wasn’t the only one who felt journalism as a whole was missing something, that there should be more space for more in-depth pieces, for detailed reportage, history and analysis. Was there a way, I wondered, to accommodate articles of several thousand words? Could we do something that was neither magazine nor book, but somewhere in between?

The priority is the product rather than profit, so we will not go chasing readers; the aim, rather, is to remain true to our ethos and to provide an alternative to that which already exists.

Cum procedăm? În primul rând aveţi nevoie de Paypal. Primul număr se cheamă Issue Zero şi e doar pdf. Plăteşti cât vrei pe el, cât crezi că face. Apoi, dacă vrei să te abonezi, începând din luna iunie va apărea o dată la 3 luni şi poţi s-o primeşti acasă. Revista costă £10, dar dacă eşti student care trăieşte cu conserve de fasole, te lasă să plăteşti £5. Plus transportul £4.35 în Europa continentală. Recomand!

Spun că problema este şi la ziarişti dacă nu stau de vorbă cumva cu cititorii lor. Nu poţi doar să publici şi apoi să taci. Dacă articolul tău stârneşte iritare, este contestat sau pur şi simplu e comentat intens, poţi să intri în dialog cu aceşti oameni. Unii vor înţelege argumentele tale, alţii nu. Dar eu cred că oamenii capabili să înţeleagă argumente vor respecta munca site-ului, iar cei incapabili nu se vor simţi bine într-un mediu în care există dialog fără înjurături.

Pe undeva, îi dau dreptate. Da, jurnalismul online e o conversaţie, nu un monolog. Mi se pare firesc şi de bun-simţ să discuţi cu oamenii care-şi iau din timpul lor ca să citească bălăriile pe care le scrii.

Dar cu troglodiţii care intră doar ca să spurce pe orice şi pe oricine nu poţi să porţi o conversaţie. Întâi să se dea jos din copac, şi dup-aia om discuta, cum spunea cineva.

Mie mi-a plăcut mult ce spunea Barry Glandenning de la Guardian despre asta:

I presume the reason most journalists can’t be bothered engaging on the blog is because the cranks and morons who get involved make it a complete waste of time. There’s nothing more futile than getting involved in a “debate” with one of those clowns and there are plenty of them about.

People are more than welcome to comment, in fact they’re encouraged to do so by the presence of a big button with “post comment here” or some such written on it. Obviously there’s going to be a certain number of idiots and if they want to go to the trouble of gratuitously abusing a writer, that’s entirely up to them.

I’ve never felt the inclination to do so – well, I suppose I have – but I’ve certainly never acted upon it. What’s the point? If I log in as Stupidname007 and call some journalist a twat, he or she is just going to wet themselves laughing and presume I’m the sad lonely bedroom-dwelling crank my comments suggest I am. Who cares what one of those eejits thinks?

Asta e un felul zen-înţelept de a privi lucrurile: cui îi pasă ce cred babuinii de tipul ăsta? Dar cum jurnaliştii e şi ei oameni, e greu câteodată să nu pui la suflet. Tot Ştefan mi-a recomandat un articol mişto al lui Jeff Pearlman de la Sports Illustrated, care a încercat să discute cu băieţii care-l birjăreau în comentarii:

Now, with most online publications allowing readers to comment beneath stories, and with Twitter boasting an estimated 175 million users, and with a phony e-mail address a mere click away, readers can easily lash out. The filter that was a pen and paper has vanished, replaced by the immediate gratification of negativity. The concern for a writer’s feelings? Ha. What feelings?

“It’s about consequences, and not suffering from any,” says Jacqueline Whitmore, an etiquette expert and founder of etiquetteexpert.com. “There are absolutely no repercussions to writing a nasty comment or e-mail, so people feel they can vent at will. They never think that the person receiving the message might be a real human being.”

E oarecum deprimant să afli că la fel se întâmplă şi în America, o societate cu câteva decenii bune înaintea noastră. Ce te aştepţi să se întâmple la noi, unde Internetul cu atât mai mult drenează ura pornita din tot soiul de neașezări sufletești. It is what it is!

Până la urmă, cred că atitutinea corectă e undeva între indiferenţă şi pus la suflet. O luciditate de autor, învăţată de la Nicolae Steinhardt:

Aşa e cu scrisul: odată ce ai luat condeiul în mână sau ai apăsat clapele maşinii de scris şi te-ai încredinţat hârtiei sau tiparului, nu mai eşti stăpân pe marfa ta. Ea devine obiect de cercetare şi apreciere din partea oricui. Cu scrisul e la fel ca şi cu producătorul care şi-a adus produsele spre vânzare pe piaţă alimentară. Dacă aduce roşii, unii le vor găsi necoapte, iar alţii fleşcăite; dacă aduce brânză, ea va fi socotită de unii potroacă şi de alţii nesărată, şi tot aşa, cu numeroase alte produse, toate supuse liberei critici a cumpărătorilor şi a eventualilor consumatori.

În orice caz, până acum am fost ferit de abuzurile devenite normă prin alte părţi – pot sa număr pe degetele de la o mână comentariile pe care le-am tăiat – și pentru asta vă sunt recunoscător. Îmi place că putem să discutăm fără să ne punem bocancii în gât unii altora (ceea ce nu e întotdeauna uşor de făcut când te ocupi de fotbal) şi ţin mult la convivialitatea care s-a instalat aici. Cheers, chaps!

Ziarele mor, trăiască blogul?

Ziarele sunt pe drojdie, blogurile le înlocuiesc încet. Sau vine Facebook-ul şi le mătura pe amândouă? Trăim vremuri confuze, din punctul de vedere al comunicării. Se spune că e o democratizare a comunicării, opinia cetăţeanului devine la fel de importantă ca a jurnalistului. O fi, nu zic nu, dar nu prea vezi bloggeri în Bagdad sau Sudan, sau pe holurile spitatelor şi judecătoriilor. Nu prea vezi bloggeri care să aibă surse în miliţie sau în guvern.
€œ

„Desigur, oricine poate scrie şi posta pe internet ceea ce vede. Toţi pot fi €œ‚cetățeni jurnalisti’. Să ridice mâna cine ar merge la un ‚œcetățean dentist’! Imediat după uraganul Katrina, pe orice blog exista un post despre dezastrul care a lovit America. Toţi aveau o părere, mai puţini sunt cei care aveau informaţii.” (David Randall)

Industria comunicării traversează cea mai mare revoluţie de la apariţia tiparului încoace. Internetul a dat peste cap absolut tot: motoarele de căutare, blogurile, cărţile electronice, YouTube, Facebook, Twitter… Felul în care comunicăm, în care informaţia ajunge la noi e zdruncinat din temelii. Problema e că modelele vechi se strică mai repede decât cele noi pot fi puse în loc.

Alan Rusbridger, editor la Guardian, compară această situaţie cu embolia gazoasă a scafandrilor care urcă prea repede la suprafaţă. Totul s-a întâmplat prea repede, practic în ultimii 5 ani, o nimica toată ţinând cont că tiparul a apărut pe la 1440.

Internetul a stricat, Internetul să repare

Jurnalismul plăteşte acum ponoasele greşelii sistemice care s-a făcut o data cu apariţia Internetului în anii ’90. Ziarele au pus conţinutul gratis pe Internet, crezând că-şi fac reclamă, că mai mulţi oameni vor cumpăra ediţia tipărită. Nu şi-au dat seama că-şi sapă singuri groapa, au confundat publicitatea cu produsul în sine.

Acum, cele mai bune minţi din media şi IT încearcă să găsească un model viabil de a monetiza conţinutul. Dar asta va dura. Se experimentează mult, se greşeşte mult, dar din greşelile care se fac acum va ieşi un model care le va permite oamenilor care scriu să câştige bani de pe urma muncii lor.

„There’s never been a better time, I tell students, to be a journalistic entrepreneur – to invent your own job, to become part of the generation that figures out how to produce and, yes, sell the journalism we desperately need as a society and as citizens of a shrinking planet. The young journalists who are striking out on their own today, experimenting with techniques and business models, will invent what’s coming.” (Dan Gillmor)

To charge or not to charge?

Soluţia încă n-a găsit-o nimeni. Murdoch îşi pune ziarele în spatele unui paywall, după modelul Wall Street Journal. Dar făcând asta pierde 95% din trafic. Guardian-ul crede că traficul ridicat e ultimul avantaj pe care-l mai păstrează ziarele a€“ de ce să-ţi baţi joc de asta?

Nici băieţii mari nu-s în stare să cadă de acord asupra căii de urmat, cu atât mai puţin bloggerii sau jurnaliştii-antreprenori. Toţi au însă aceeaşi problemă. De la cel mai obscur blogger până la cea mai mare organizaţie de presă, toţi au nevoie de bani ca să existe. Iar banii încă întârzie să vină.

„Mediul on-line, în România, produce multe speranţe, dar cifre destul de mici, dacă nu chiar ridicole. Piaţa de on-line e de numai 16 milioane de euro în condiţiile unei fragmentări uriaşe, adică 3 paie la 7 măgări, mai pe româneşte. Deci nu se poate spune că profituri din on-line pot acoperi minusuri din print, decât marginal. Oricum, altfel vor arăta lucrurile peste câţiva ani.” (Mihnea Vasiliu)

De ce vor arăta altfel lucrurile peste câţiva ani? Pentru că bugetele de publicitate se vor alinia la tendinţele consumatorilor, care migrează către online. Ce se întâmplă acum e ilogic. Un studiu recent arată că în România, „pentru fiecare oră petrecută în faţa televizorului o persoană petrece, în medie, două ore online. Cu toate acestea, ponderea cheltuielilor publicitare este covârşitor mai mare în cazul TV-ului (93,7%, comparat cu doar 6,3% pe online).”

Aici vine Sir Martin Sorrell, care e echivalentul lui Murdoch în lumea publicităţii, şi anticipează că până în 2013, o treime din bugetele pentru publicitate vor fi dedicate online-ului.Banii se vor muta dinspre print şi televiziune către online, fapt care o să greseze tot mecanismul ăsta ruginit.

„Everyone knows that Google is killing the news business. Few people know how hard Google is trying to bring it back to life.”

Iar monetizarea în online se va muta dintr-o paradigmă cantitativă într-una calitativă. Prin SEO, Google a creat involuntar un mic monstru, care îi răsplăteşte pe cei care au învăţat să gâdile cel mai eficient algoritmii de căutare. Pui cuvinte cheie în titlu şi le repeţi de câteva ori în conţinutul textului şi hop, eşti acolo sus în pagină de căutare. Tipul ăsta de articole prefabricate se ridică pe spinarea celor autentice, care transmit informaţii, dar care nu-s adaptate pentru roboţii motoarelor de căutare. Nu e în regulă, şi Google ştie asta.

După cum a recunoscut şi CEO-ul Eric Schmidt, Google nu-şi permite să devină vulturul care să se hrănească cu cadavrul industriei de ştiri. Ca să evite asta, Google tocmai a donat $2.7 milioane pentru a sprijini inovaţiile digitale în jurnalism.

Nu e totul pierdut. Dimpotrivă!

Vestea bună e că jurnalismul va supravieţui instituţiilor sale. S-ar putea să nu mai fie pe hârtie, s-ar putea să nu mai fie la fel de sobru, dar jurnalismul va supravieţui. Facebook-ul, Google-ul sau Twitter-ul fac lumea din ce în ce mai mică, dar asta nu e neapărat un lucru rău. Cam acelaşi lucru se întâmpla în anii ’20 şi iată ce avea de spus C.P. Scott, un om cu o clarviziune neverosimilă, atunci:

„The world is shrinking. Space is every day being bridged. Already we can telegraph through the air or the ether, from Penzance to Melbourne and tomorrow we shall be able to talk by the same mechanism. Physical boundaries are disappearing… What a change for the world! What a chance for the newspaper!“

Sursa foto: Flickr, just.Luc.

În facultate, una din primele lecţii pe care le-am învăţat a fost că cine pune cele mai bune întrebări primeşte cele mai bune răspunsuri. E un principiu simplu. E de ajuns să priveşti orice buletin de ştiri sportive, ca să-l înţelegi. Inevitabil ai să auzi aceleaşi voci, punând aceleaşi întrebări şi primind aceleaşi răspunsuri.

Interviurile au devenit conversaţii purtate pe fondul unui limbaj standardizat. „Vă e teamă de Bayern? Nu ne e teamă, îi respectăm şi credem în şansa noastră.” Cei care iau interviul au nişte sertare, din care scot nişte întrebări, cei care îl dau au sertarele lor din care scot nişte răspunsuri. Chiar şi după standardele tabloide modelul asta e contra-productiv pentru că nu face decât să plictisească, şi nimeni nu se uită la televizor ca să fie plictisit.

Întrebări cu răspuns conţinut

N-are rost să punem ţinta pe cărăuşii de microfoane. Până la urmă, ei/ele sunt pe treapta cea mai de jos a unui ecosistem putred şi neprofitabil, futuţi şi răsfutuţi, trimişi de la aeroport la ligă şi înapoi la aeroport. Fac o muncă pe care poate să o facă şi un elev de gimnaziu şi sunt recompensaţi pe măsură, adică prost. Dar asta nu e o scuză ca să fii neghiob, şi în nici un caz nu e scuză pentru şefi să perpetueze neghiobia asta.

E ceea ce Meme Stoica numea întrebări cu răspuns conţinut. Întrebări care nu-ţi spun absolut nimic pentru că nu se poate răspunde decât într-un singur fel. Ce sens mai are să-l întrebi pe Răzvan Lucescu dacă mai crede în calificare, când tot ce o să scoţi de la el e un răspuns complezent, aproape reflex.

Apropo de asta, văzusem acum vreo luna un interviu cu dânsul la Fanatik, unde a fost întrebat de 4 (patru) ori la rând dacă îl va chema pe Mutu sau nu la naţională. Sincer, nu ştiu cum a rezistat Răzvan asaltului de imbecilitate agresivă. Cât de tupeist să fii întrebi de patru ori la rând acelaşi lucru un om care ţi-a spus de prima dată că nu comentează? Fremdschämen, thy name is Fanatik Show.

Englezii au o vorbă deșteaptă, introdusă de Mary Rice-Davies în cultura populară prin anii ’60. Fata asta a fost folosită în diferite campanii de discreditare a unor politicieni cu care se culcase. Aceştia evident au negat. Întrebată ce părere are de faptul că un fost amant, politician influent, negase legătura dintre ei, ea a dat un răspuns care acum a intrat în dicţionarul Oxford şi limbajul comun:

Well, he would, wouldn’€™t he?

Adică n-o să recunoască, că nu-i prost. Adică n-o să vă spună vouă, presei, chiar dacă ar fi adevărat. Adică degeaba îl întrebaţi.

Revin la exemplul meu favorit, cu Zicu dat în afara lotului cu Dinamo, doar pentru că Iancu a spus asta. Well, he would, wouldn’t he? Dacă scopul lui e s-o trimită pe Dinamo pe o pistă greşită, asta ar spune, nu? Doar că tu ca ziarist, ai face bine să nu-i înghiţi toate gogoşile, pentru că îţi iei cititorii de fraieri.

Dezumanizarea dialogului

Majoritatea interviurilor cu fotbalişti sau antrenori de la noi, nu sunt doar plictisitoare, dar s-a pierdut latura umană a dialogului. Conversaţia e aproape mecanică, între două tabere care se dispreţuiesc reciproc, dar care de dragul publicului acceptă teatrul asta de păpuşi. Interviurile au devenit un exerciţiu neplăcut pentru ambele părţi, ca un dialog purtat pe scaunul de dentist.

Nu e obligatoriu să fie aşa. Am înţeles asta citind şi privind sute de interviuri făcute cum trebuie. Un exemplu recent, interviul de după meciul cu Bolton dat de Mick Mccarthy. Jurnalistul e suficient de inteligent ca să înţeleagă că aproape orice întrebare i-ar pune lui Mick, l-ar frustra inevitabil:

Asta e diferența între jurnalismul făcut cu cap şi cel al lui „se putea mai mult?” Să fie clar: singurii care nu pot mai mult sunt intervievatorii care pun întrebări de tipul ăsta.

Înainte să-mi spuneţi că oricum merge şi aşa, că românul vrea circ, aruncaţi o privire peste ratingurile din ianuarie, după media pe zi: sport.ro – locul 17, gspTV -€“ locul 28, Digi Sport – locul 31. Nu prea mai merge şi aşa…