Anglia remizează acasă cu una din cele mai mici naţiuni din Europa. Toată populaţia muntenegreană ar încăpea în 7 Wembley-uri. E absolut uimitor ce fac băieţii ăştia, care ieri nici măcar nu i-au avut pe Vucinic şi Jovetic! Muntenegru conduce grupa cu 10 puncte din 4 meciuri şi nici un gol primit.

Anglia a demonstrat aceeaşi depresivă lipsă de idei pe care o văzusem în Africa de Sud. Phil McNulty are dreptate: „Anglia pur şi simplu a devenit ‘second class’€™, nu mai reprezintă o forţă în meciurile care contează, şi oricine crede altceva delirează”.

Citind cronica afectivă a lui Jesee Chula, de la EPL Talk, mi-am amintit că sunt doi ani în cap de când stăteam în locul lui, simţind aceeaşi vibraţie inefabilă:

As the last few seconds of God Save the Queen echoed through the stadium, I soon felt an overwhelming sense of pride, not as an Englishman, but as a football fan. Yes, my loyalties lie with the Three Lions, but it was the grand idea that for those few special moments, I was simply a part of something bigger, something new in my often times menial 9-5. I had arrived somewhere, this was the moment I had wished for during all those Monday morning sales meetings. In a way I was experiencing my calling, or at least my passion.

Si încă ceva: de ce să-l chemi pe Wilshere la mijlocul unui baraj crucial pentru U21, dacă ai de gând să-l ții pe bancă tot meciul?

Am plecat sceptic spre Botoşani, ştiind că Anglia U21 nu mai pierduse de cinci ani în deplasare în calificări, iar noi nu prea ne pricepem să stricăm statisticile. Aşteptam să-i văd mai degrabă pe Sturridge şi Henderson, decât pe Torje și Bicfalvi, pe care îi mai văzusem pierzând o calificare, cea cu Ţara Galilor de la Iaşi.

Mi-a luat ceva vreme să-mi dau seama că e primul meci pe care-l văd pe viu de când m-am întors în România, deşi e mai bine de un an de atunci. Dar nu mi-a luat mult să-mi amintesc de ce am evitat peluzele noastre.

Am găsit la Botoşani un aer atât de balcanic, încât îl aşteptam pe Kusturica să scoată capul din spatele uneia din camerele de filmat. N-aveam bilet, dar mi-a luat cam 4 secunde să găsesc un bişniţar. Un ţigan burtos în trening Adidas, lanţ de aur la gât, cu o borsetă de piele şi acel aer inconfundabil de autoritate pe care ţi-l dau înţelegerile pe care le ai cu oamenii de care teroretic ar trebui să te fereşti, respectiv miliţienii.

Am intrat fără bilet, escortat de bişniţar, care în mod evident avusese grijă de toată lumea, inclusiv de un funcţionăraş nevrotic într-un costum ieftin, care urla în gura mare că nu mai intră nimeni fără bilet, dar care n-a părut deranjat de sutele de oameni băgaţi de bişniţari la peluză sub nasul lui.

Poate pare ipocrită frustrarea mea faţă de un sistem de care m-am folosit fără ruşine. Dar nu e ca şi cum, FRF-ul ar fi vândut bilete online şi eu nu le-am cumpărat. Ecuaţia e simplă: dacă nu erai din Botoşani, nu prea aveai cum să intri decât apelând la bişniţari.

Bişniţarii şi seminţele vândute cu paharul. De ce sunt tolerate mizeriile astea două în jurul stadioanelor când e atât de simplu să le elimini?

Am intrat cam cu o oră înainte de începutul meciului, greşeală pedepsită crunt de omul responsabil cu playlist-ul Stadionului Municipal. S-a repetat dureros de des un gunoi de piesă a $%&#-lor de la K1, un fel de dance-balcanic pe versurile: „Romanul e român, haiducii să trăiască!” A mai fost „Treceti batalioane române, Carpaţii!” şi multe alte piese furate probabil din iPod-ul lui Vadim. Publicul, aceeaşi felie „underbelly”a societăţii pe care mi-o aduceam aminte de pe Emil Alexandrescu, nu părea deranjat. Ar fi mai multe de spus aici, dar încerc să respect principiul ăla conform căruia dacă nu găseşti ceva frumos de spus despre cineva, mai bine nu spui nimic.

Despre meci, acum. N-am găsit nici un rezumat şi nici nu mi-am luat notiţe, aşa că mă feresc să scriu o cronică detaliată. Am văzut un meci încâlcit, nervos şi sacadat. Jocul în sine mi s-a părut lung ca o meditaţie la chimie. Nu ştiu cum s-a văzut la tv, dar mie România mi-a făcut impresia unei echipe care a grăbit prea mult atacul, rezumându-şi strategia ofensivă la bubuit mingi către careul advers. Şuturi am tot avut (19-3), nu-i vorbă, dar majoritatea au fost la alibi. Anglia nu mi s-a părut în nici un moment în pericol.

Ne-au lipsit mult titularii din preliminarii, Ganea şi Costea, dar cred că problemele noastre pornesc ceva mai jos, de la mijloc, unde la fel ca la naţionala mare, nu avem un fluidificante, un mijlocaş care să aibă viziunea şi abilitatea de a dicta ritmul jocului, cum face Wilshere la ei.

Torje s-a străduit mult, poate prea mult pentru limpezimea anumitor faze, dar l-a prins pe Manecienne în zi mare. Phil Jones, care are doar 18 ani, mi s-a părut o stâncă. Portarul Fielding poate n-a avut cele mai elegante intervenţii, dar şi-a făcut treaba. Revenind la ai nostri, nu mi-a placut nici in tur nici in retur suficienţa lui Alexe. Dacă ar fi jumătate din jucătorul care își închipuie că e, tot am avea atacant bun.

Cu toată propaganda ultra-naţionalistă a crainicului de la stadion, e clar că nu avem zvâcul Belarusului spre exemplu, care a întors un 2-0 cu Italia în deplasare, şi s-a calificat după 3-0 la Minsk, gafă decisivă Mannone, în atenţia goonerilor.

Dar cred că România nu şi-a făcut dreptate astăzi. Peluza Nord, în care am stat, a tras trei concluzii: că mai bine intra Albestiul, că avem mentalitate de oameni proşti şi că nici n-avem noroc, parc-am fi blestemaţi. E greu să-i contrazici.

Încă o observație: nu ne-am calificat niciodată în luptă dreaptă la un European de tineret (în ’98 am fost gazde și tot am terminat ultimii). Vasăzică, de mai bine 30 de ani nu contăm la tineret, dar cu toate astea ne aşteptăm ca mânjii mediocri să devină cai de curse pur-sânge câţiva ani mai târziu. De unde şi până unde atâta optimism?

Ce sistem ciudat! Se ajunge mai greu la Europenele de tineret decât la Mondialele normale! România şi-a câştigat grupa având cele mai multe puncte şi cele mai multe goluri marcate dintre toate cele 51 de echipe şi cu toate astea iată-ne la baraj. Şi nu cu oricine, ci cu Anglia, semifinalistă şi finalistă la ultimele două Europene, dar care a terminat grupa în spatele Greciei.

Dacă ai fi simulat meciul de ieri în Football Manager, România termina cocoşată de goluri. Doar Anglia venea cu Henderson, titular săptămână de săptămână la Sunderland, Smalling, pe care Sir Alex a dat £8m, în timp ce noi defilăm cu Gardoş, care n-are nici 5 meciuri în Liga 1.

Fără titularii din preliminarii, Mihai Costea şi Liviu Ganea, Săndoi a jucat un 4-1-4-1 negativ, România păstrând mai mereu 7 oameni în spatele mingii şi căutând contra cu mingi lungi în spatele apărării englezilor. În prima repriză am reuşit să ţinem echipa scurtă şi i-am frustrat pe englezi apărându-ne disciplinat. Fielding n-a avut de scos prea multe mingi, deşi Torje a bifat o bară fix înainte de pauză.

Angliei i-a lipsit creativitatea, i-a lipsit scânteia la mijloc. Wilshere a fost anonim pentru că Stuart Pearce l-a irosit jucându-l multe prea sus, chiar în spatele lui Welbeck. În retur am scăpat de puştiul lui Arsenal, Capello oprindu-l în naţionala mare pentru meciul cu Muntenegru de pe Wembley de marţi.

În primele 15 minute de după pauză, Anglia ne-a înghesuit bine de tot. La un corner al gazdelor, Lung boxează mai mult înalt decât departe, Henderson prinde un voleu din marginea careului, Lung vede târziu balonul şi nu mai are timp să se culce destul de repede. 1-0 şi tot efortul colectiv de a închide spaţiile fusese anulat.

Într-un moment când începeam să uităm cum arată careul advers, Gardoş cară mingea cu el mai bine de 50m, îl serveşte pe Hora în flancul drept care centrează din prima. Mingea e deviată de Bertrand, fundaşul care venise să blocheze şi se duce cu mult noroc în plasă, pe lângă portarul Fielding, care plecase pe centrare.

1-1 ar fi fost un scor cu adevărat flatant faţă de ce am jucat, dar n-am reuşit să ţinem de el. La un corner al englezilor, Sturridge îl trage discret de tricou pe Găman ajutându-l să cadă, recentrează în faţa porţii, de unde Smalling reia nestigherit.

S-a terminat 2-1 şi calificarea se joacă marţi la Botoşani. Nu promit,dar mă bate un gând să mă duc la meci.

Sursa foto: guardian.co.uk

În avancronici, Elveţia era echipa care mai avea un pic şi bifa zece ore fără gol primit la Mondiale, echipă care bătuse campiona lumii în iunie. În iarbă, Elveţia n-a luat piuitul nimănui, înghesuind defetist două linii de câte patru în faţa porţii, cam ce face West Brom când vine la Londra.

Cu şase puncte luate Bulgariei şi Elveţiei, şi nu oricum, ci după două jocuri controlate autoritar de englezi, te-ai fi aşteptat ca reputaţia lui Capello să fi fost reabilitată, deciziile curioase din vară – date uitării. În fapt, debutul entuziasmant al noii campanii pune din nou reflectorul chibiţilor şi presei asupra deciziilor italianului din vară. Se impun câteva întrebări:

De ce a fost lăsat pe bancă Joe Hart? Devine din ce în ce mai clar că portarul lui City este, vorba englezului, every bit the finished article. E tânăr, dar copt. Are reflex, are curaj şi nu greşeşte nici dacă-i pui pistolul la tâmplă. Decizia lui Capello de a merge întâi pe mâna lui Rob Green, goalkeeper mediocru de echipă care se bate la retrogradare, şi apoi pe mâna lui Jamo, care n-a reuşit să mai prindă un contract în prima ligă, e indefensibilă.

Ce o fi căutat Sean Wright-Phillips în avionul către Africa de Sud când Theo Walcott şi Adam Johnson erau disponibili? Johnson, care a intrat pe parcurs şi a marcat în ambele meciuri, a părut atât de confortabil pe scena internaţională încât ai fi zis că bate suta de selecţii. Tehnic şi intelligent în mişcare, era pur şi simplu din acelaşi film cu toată lumea şi probabil că a făcut destule că să-şi câştige postul de aripă dreapta pentru restul preliminariilor.

De ce a fost irosit Gerrard în stânga doi ani de zile, o poziţie care a mărturisit că îi vine peste mână, când îl ai pe Milner care e croit pentru flancul stâng? Vă zic eu de ce: ca să le faci loc şi lui Barry şi lui Lampard în echipă. Ei bine, cu Lamps accidentat, Gerrard a revenit în centru alături de Barry, cei doi complementându-se atât de bine încât până şi Capello trebuie să se fi întrebat ceea ce fanii se întreabă de ani buni: ce aduce Lampard naţionalei de are garantat locul în echipă?

De ce a jucat vârf împins Rooney în Africa de Sud, de vreme ce în preliminarii impresionase ca vârf retras, atât de periculos când coboară să-şi ia mingi şi dislocă din defensivă fundaşul central care-l marchează? Rooney a revenit pe aceeasta poziţie ceva mai retrasă fiind elogiat atât de Capello cât şi de Stevie G şi reuşind să marcheze din nou pentru naţională după 11 meciuri. Nu strică nici faptul că are o chimie mult mai bună cu Defoe decât cu Heskey.

Când pui cap la cap toate întrebările astea, începi să priveşti înapoi cu mânie, să te întrebi ce-ar fi fost dacă, şi asta nu mai serveşte la nimic acum. Capello pare să ştie la fel de bine ca oricine unde s-a greşit, şi a demonstrat că e îndeajuns de flexibil pentru a îndrepta greşelile făcute în Africa de Sud.

Urmează Muntenegru pe 12 octombrie pe Wembley, însă pe baza a ce-am văzut până acum Anglia e deja calificată la Europene.

Apropo de Liverpool, iată ce scria Carra în autobiografia sa în urmă cu trei ani, când era convins că jucase ultimul meci la națională:

Sitting on the England coach as it prepared to drive us away from the World Cup in Germany, I received a text message.

“Fuck it! It’s only England”. I’d just missed a penalty in the quarter-final shoot-out against Portugal. Around me were the tear-stained faces of under-performing superstars.

England’s so-called golden generation had failed. Again.

An eerie depression escorted us on the short trip back to the hotel, but as I stared at my phone and considered the implications of the comforting note, I didn’t feel the same emptiness I sensed in others.

There’s no such concept as ‘only England’ to most footballers, including many of my best friends.

Representing your country is the ultimate honour, especially in the World Cup.

Not to me. Did I care we’d gone out of the tournament? Of course I did. Passionately.

Did I feel upset about my part in the defeat? Yes. I was devastated to miss a penalty of such importance. Had I really given my all for my country? Without question.

I’ve never given less than 100 per cent in any game.

Despite this, whenever I returned home from disappointing England experiences one unshakeable, overriding thought pushed itself to the forefront of my mind, no matter how much the rest of the nation mourned. “At least it wasn’t Liverpool,” I’d repeat to myself, over and over.

The text messages of consolation I received on the coach included one from Kenny Dalglish. “I would rather miss for England than LFC,” I wrote back.

I confess: defeats wearing an England shirt never hurt me in the same way as losing with my club. I wasn’t uncaring or indifferent, I simply didn’t put England’s fortunes at the top of my priority list. Losing felt like a disappointment rather than a calamity.

The Liver Bird mauled the Three Lions in the fight for my loyalties. I’m not saying that’s right or wrong, it’s just how it is. You can’t make yourself feel more passionate if the feelings aren’t there. That doesn’t make me feel guilty.

If people want to condemn me and say I’m unpatriotic, so be it.

3-1 pare un rezultat liniştitor dar jocul Angliei, mai ales în prima repriză, îi va da de gândit lui Capello. Mexicul a avut 23 de şuturi şi un procentaj al paselor reuşite de 88%, în timp ce Anglia a şutat doar de 8 ori şi a avut un procentaj al paselor de doar 77%. Anglia a avut probleme mari în a păstra posesia, şi, mai îngrijorător, în a recupera balonul după ce îl pierde. Era clar că absenţa din primul XI a contingentului Chelsea (Terry, Ashley Cole, Lampard) o să se simtă, dar ca circulaţie a balonului, Anglia a părut o echipă închegată cu o oră înainte de meci, nu una care se antrenează de o săptămână în Austria.

Prima repriza a fost una nedreaptă faţă de Mexic, care deşi a dictat autoritar ritmul jocului, a intrat la vestiare condusă. Anglia n-a jucat mai nimic, dar a marcat de două ori din faze fixe prin King şi Crouch, goluri venite din centrările excelente ale lui Gerrard. Viteza şi mişcarea aripilor mexicane, Vela şi Giovani Dos Santos, a dat multe bătăi de cap cuplului de fundaşi centrali Rio -€“ King, care parut vulnerabil in multe momente. Vela a scăpat de două ori singur cu Green, dar portarul lui West Ham a avut două reflexe uimitoare. Imediat după pauză, Glen Johnson a luat o minge din flanc, a pătruns în mijloc şi a trimis o acoladă cu stângul din afara careului la care portarul Mexicului n-a mai putut ajunge. Gerrard a făcut schimb de locuri cu Milner şi Anglia a funcţionat mai bine după această mutare, dar partida s-a terminat 3-1.

Câştigători: Green, Gerrard, Johnson. Pierzători: King, Milner. Carrick a jucat catastrofal şi probabil că acest meci îl va costa locul în avion, Huddlestone n-a impresionat dar oricum, a fost mult mai stăpân pe situație. Aproape tot angrenajul Angliei pare acum să depindă de recuperarea lui Gareth Barry a cărui lipsă s-a simţit teribil.

Se adună argumentele pentru un sistem cu un singur vârf. Anglia nu are un al doilea atacant de calitate, şi oricum sistemul actual obligă aproape toţi jucători de la mijloc în sus să joace altceva decât la club. Gerrard în special pare irosit în stânga şi s-ar putea să-l vedem în spatele lui Rooney în următorul amical, cu Japonia. Capello a subliniat că preferă să joace cu două vârfuri, dar prestaţia dezamăgitoare de ieri îndeamnă la flexibilitate.

Anglia: Green (Hart 46), Glen Johnson, Ferdinand (Carragher 46), King, Baines, Walcott (Lennon 77), Gerrard, Carrick (Huddlestone 61), Milner (Adam Johnson 85), Crouch (Defoe 46), Rooney.

Printre candidaţii despre care presa a vorbit şi nu se află pe listă sunt: Phil Jagielka, Gary Neville, Stewart Downing, Gabriel Agbonlahor, Ashley Young and Carlton Cole.

Portari: Joe Hart, David James, Robert Green.

Fundaşi: Leighton Baines, Jamie Carragher, Ashley Cole, Michael Dawson, Rio Ferdinand, Glen Johnson, Ledley King, John Terry, Matthew Upson, Stephen Warnock.

Mijlocaşi: Gareth Barry, Michael Carrick, Joe Cole, Steven Gerrard, Tom Huddlestone, Adam Johnson, Frank Lampard, Aaron Lennon, James Milner, Scott Parker, Theo Walcott, Shaun Wright-Phillips.

Atacanţi: Darren Bent, Peter Crouch, Jermain Defoe, Emile Heskey, Wayne Rooney.

Cealaltă poveste care a aprins presa britanică azi e implicarea lui Capello într-un joc de fantasy foobtall online. Capello urma să acorde un punctaj inclusiv propriilor jucători, la doar două ore după terminarea meciului. Cum ar fi fost să-l vedem pe Rooney ratând un penalty decisiv doar ca să fie pedepsit de italian imediat după meci cu un punctaj jenant? O gafă de PR aproape neverosimilă din partea lui Capello, foarte atent până acum la acest capitol, care evident a fost obligat de FA să îşi amâne participarea la acest proiect până după Mondial.

Capello va anunţa marţi lotul provizoriu de 30 de jucători pentru Africa de Sud, care va fi cioplit la 23 pe 1 iunie. În ultimul număr din FourFourTwo, italianul spunea că regulă de aur când face lotul e doi-doi-doi, adică câte dubluri pe fiecare post plus cei trei portari, aşa că asta e structura pe care contez şi eu.

Portari

De la retragerea lui Seaman în 2002, Anglia n-a mai avut un portar pe care să se poată bază. Chiar şi aşa, ăsta e singurul departament unde nu sunt semne de întrebare. Capello va apela la Rob Green de la West Ham, Joe Hart de la Birmingham şi David James de la Pompey.

Dacă ar fi să-i judecăm după sezonul pe care l-au avut, Hart ar avea prioritate. La 22 de ani însă, multă lume îl vede încă necopt pentru o competiţie de o asemenea intensitate, not the finished article, cum zic englezii. Capello va începe probabil cu diavolul pe care-l cunoaşte, şi ăla e Jamo.

Fundaşi

În dreapta liniei de apărare, Capello aproape că nu are de ales, Glen Johnson e titular incontestabil. Un fundaş dreapta croit după tradiţia braziliană, excelent în jumătatea adversă, naiv în cea proprie. Or la un Mondial eşti pedepsit mult mai abitir pentru astfel de hibe decât într-un meci cu Stoke. Variantele sunt îngrijorătoare, Wes Brown care vine după o fractură la metatarsiene sau chiar Gary Neville.

În stânga Ashley Cole e apt dar are nevoie să adune minute. Pentru celălalt loc rămas se bat Leighton Baines de la Everton şi Stephen Warnockde la Villa. Baines e probabil favoritul lui Capello, ţinând cont că a început titular cu Egiptul în februarie. Ambii sunt fundași de bandă competenţi atât defensiv cât şi ofensiv. Avantajul lui Baines ar fi că execută excelent cornerele şi loviturile libere.

Mai departe lucrurile se complică rău de tot. La începutul sezonului, perechea Rio Ferdinand -€“ Terry părea una din cele mai solide din fotbalul mondial. De atunci, Rio a jucat în doar 11 meciuri de campionat din cauza problemelor la spate, în timp ce telenovela Terry -€“ Wayne Bridge e bine-cunoscută.

Aventura cu mama copilului lui Bridge l-a costat pe Mr. Chelsea banderola de căpitan şi din acel moment Terry a fost vădit afectat de oprobiul tabloid la care a fost supus. Alan Hansen spunea la MOTD că Terry a început să stea cam mult pe jos, asta pe lângă problemele pe care le are cu adversarii rapizi. Astea fiind spuse, Rio şi Terry rămân cuplul de fundaşi centrali cu care Anglia va ataca Mondialul.

Pentru celelalte două locuri din lotul care va pleca în Africa de Sud, e bătaie mare. Matt Upson de la West Ham pare să fie favoritul lui Capello, dar a dezamăgit la ultimul amical pe Wembley. După talent şi îndemânare, Ledley King ar fi probabil titular, dar îţi permiţi să iei în avion un fundaş central care după fiecare meci are genunchiul cât un grapefruit? Sfidând medicina şi simţul comun, King a jucat două meciuri în patru zile săptămâna asta, excelând în amadoua şi demonstrând că se poate conta pe el. De menţionat şi că a jucat mai multe meciuri ca Rio sezonul ăsta.

Colegul sau din defensiva lui Spurs, Michael Dawson pare să călărească un val de simpatie după ce a fost impecabil tot sezonul. Outsideri sunt Joleon Lescott, care după ce că a făcut un sezon slab, a fost şi mai mult accidentat în ultima vreme, şi Phil Jagielka, care vine după 9 luni de pauză.

Here comes the best part: Guardian-ul anunţă că Jamie Carragher ar fi fost convins de Capello să revină la naţională. Carra îşi anunţase retragerea în 2007, pe motiv că n-a primit destule şanse, dar iată că accidentările din defensivă l-au făcut să-şi schimbe poziţia.

Mijlocaşi

Dacă e o zonă care a aprins spiritele în ultimii ani, aia e mijlocul. Barry părea o certitudine ca închizător dar accidentarea la gleznă cu Spurs îl face indisponibil câteva săptămâni bune. Va lua Capello un jucător despre care ştie că va rata majoritatea antrenamentelor din perioadă de pregătire? Cred că nici Baldini nu ştie răspunsul.

Problema e că postul de mijlocaş defensiv e poate singurul în care Anglia nu suportă accidentări pentru că nu are acoperire. Carrick e înlocuitorul de serviciu, dar a avut un sezon oribil la United. Celelalte opţiuni sunt Hargreaves, care a lipsit de pe teren aproape doi ani, deci mă îndoiesc că l-ar lua Capello, şi Huddlestone, despre care se spune pe WHL că e cel mai bun păsător pe care l-au avut de la Hoddle încoace.

Gerrard a fost mutat în stânga de Capello, şi chiar dacă e la cel mai slab sezon de când joacă la Liverpool, nu cred că va fi lăsat pe bancă. Problema lui Stevie G pare să fie motivaţia, căci talentul e tot acolo. Nu se simte prea bine în stânga liniei mediene, dar e atât de bun încât dă randament oriunde îl pui. Întrebarea e cine-l dublează, Joe Cole sau Ashley Young? Cole a lipsit mai bine de jumătate de sezon dar are 50 de selecţii la naţională şi a fost deja la două Mondiale. Young e rapid şi centrează foarte bine, impresionând sezonul asta la Villa ca aripă stânga. Dacă mă întrebaţi pe mine, cred că Joe Cole va fi în avion.

În dreapta, Lennon a prins câte 20 de minute pe final de meci după accidentarea la gleznă şi, în mod normal, va fi titular. Viteza arzătoare a lui Theo Walcott îl impune că rezervă pe acest post, el demonstrând la Arsenal că dă cel mai bun randament ca impact-sub.

Cel mai stabil punct al rombului e Frank Lampard, care pare să fi atins vârful de formă în momentul potrivit pentru Anglia. Back-up va fi Milner, un mijlocaş de o calitate excepţională, care poate acoperi aproape orice post de la mijloc, deşi Capello a subliniat că ăsta nu e un criteriu pentru el, preferă specialişti pe fiecare poziție.

Atacanți

Întrebarea e dacă Capello va lua patru sau cinci atacanţi. Dacă vor fi patru, şi regula doi-doi-doi asta indică, discuţiile nu-ai au locul pentru că îi ştim deja: Rooney, Heskey, Defoe şi Crouch. Ştiţi povestea: statuia altruismului în fotbal, Heskey scoate la iveală calităţi în colegii săi şi îl complementează pe Rooney în feluri în care nici un alt vârf n-o face. Şi totuşi, a patra opţiune de atacant la Villa să fie omul care să ducă Anglia în semifinale?

Dacă va fi un al cincilea vârf el nu poate fi decât Bent sau Zamora. Bobby Z a impresionat în acest sezon pe Craven Cottage, şi după mine face ce face şi Heskey, doar că mai bine. Darren Bent ştie să între sub pielea apărărilor, dar nu are acele calităţi pe care Capello le caută în vârful care va sta alturi de Rooney.

E rândul vostru. Pe cine luați, pe cine lăsați acasă?

David Beckham şi-a rupt tendonul lui Ahile în partida de duminică cu Chievo şi va fi indisponibil şase luni, ratând astfel Campionatul Mondial din Africa de Sud.

El va fi operat astăzi la o clinică specializată din Finlanda. Colegul său de la Milan, Ignazio Abate, a declarat că Becks a izbucnit în lacrimi în vestiar după meci, şi că era „de neconsolat”. Beckham, cel mai selecţionat jucător din istora naţionalei Angliei, ar fi fost primul fotbalist englez prezent la patru campionate mondiale.

Accidentarea lui Beckham nu putea veni într-un moment mai prost, după ce, Harry Redknapp a declarat pentru BBC că recuperarea lui Aaron Lennon nu decurge ideal, el fiind aşteptat să revină peste abia patru sau cinci săptămâni. Astfel Capello ar putea fi nevoit să apeleze Theo Walcott şi Sean Wright Phillips pentru postul de mijlocaş dreapta, cu Milner şi chiar Stuart Downing ca variante de rezervă.

Anglia – Egipt 3-1

Anglia a avut o primă repriză dubioasă, Egiptul reuşind o posesie aproape nefirească pentru o echipă care vine pe Wembley. Gazdele ar fi trebuit totuşi să deschidă scorul în minutul 5, când Theo Walcott a tăiat flancul drept şi a întors mingea pentru Lampard, care a reuşit cumva să rateze din 10m faţă în faţă cu portarul egiptean.

Oaspetii şi-au continuat jocul dezvinvolt, golul venind în minutul 23; o pasă în diagonală îl găseşte pe Zidan la marginea careului în poztie centrală, Upson alunecă de lângă el, iar egipteanul finalizează elegant cu latul. Linia de fund improvizată de Capello, Brown €- Upson -€“ Terry -€“ Baines, dă semne de anxietate. Rooney, la una din cele mai slabe reprize la naţională, are un moment în care îşi exorcizează frustrarea, urlând cu furie la colegii săi care îl obligă să coboare foarte mult să îşi ia mingi. E ceva ce nu se întâmplă la United.

După pauză au intrat Carrick şi Crouch în locul lui Lampard şi Defoe, şi deja Anglia a jucat altceva. Egalarea a venit de la vârful lui Spurs, după o combinaţie fluidă de pase din prima, Barry servindu-l perfect în apropierea punctului cu var. Cu încrederea recâştigată, gazdele şi-au dat drumul la joc în partea secundă, inghesuindu-i pe egipteni în propria jumătate.

Când mai era un sfert de ceas, Milner a prins un voleu violent din interiorul careului, El Hadari a respins clătinându-se ca după un croşeu puternic, mingea a ajuns la Sean Wright Phillips, care a şutat pe centru, pe lângă portarul egiptean buimăcit de prima lovitură. Tot mijlocaşul lui City a creat golul trei, pasându-i pe jos lui Crouch în interiorul careului mic, acesta finalizând simplu deşi se afla într-o poziţie evidenţa de offside. 3-1 împotriva campionilor Africii, însă un rezultat care aparţine mai mult rezervelor decât titularilor. Crouch a marcat de două ori, SWP a bifat un gol şi o pasă decisivă, Carrick şi Milner au galvanizat mijlocul.

Hai să vedem şi ce opţiuni are Capello pentru fiecare compartiment şi, mai ales, cum s-au schimbat ele după meciul de ieri:

Portar. Capello spusese din septembrie că şi-a ales portarul pentru Cupa Mondială şi acesta pare să fie Rob Green de la West Ham. Dacă nu apar accidentări, el va fi numărul 1 al Angliei în Africa de Sud.

Apărare. În absenţa lui Rio, Terry rămâne omul care leagă defensiva, the last bastion of the old-fashioned English center-back vorba lui Smithy. Huiduit încă de la început, Terry a jucat precis şi elegant ca de obicei, câştigând treptat Wembley-ul de partea sa. Rămâne handicapul vitezei, singura sa vulnerabilitate majoră. Upson n-a jucat rău, dar acea alunecare de la gol e încă un argument pentru o recuperare cât mai rapidă a lui Rio. Baines a debutat în locul lui Ashley Cole, ezitant la începutul partidei şi din ce în ce mai sigur pe parcurs.

Mijloc. Anglia are două probleme mari aici. În primul rând, îi lipseşte un mijlocaş defensiv de calitate. Barry joacă acest rol deocamdată, dar aptitudinile sale de creator le depăşesc pe cele de distrugător. La City el e jucat în linia mediană alături de unul sau chiar doi închizători, remarcându-se în special datorită jocului de pase. Carrick a arătat excelent în repriza secundă, dar e greu de crezut că îl va scoate pe Lampard din primul XI.

A doua mare problemă e postul de mijlocaş dreapta. Walcott a început titular, o mână întinsă de Capello puştiului care a fost luat la ultimul Mondial fără a fi jucat un minut în campionat. Însă mijlocaşul lui Arsenal a dezamăgit, fiindu-i greu să se ridice la nivelul pe care toată lumea i l-a atribuit după acea prestaţie electrizantă de la Zagreb. Are prea puţine meciuri în picioare sezonul ăsta şi asta probabil îl va costa nu doar locul în echipă ci şi în lot. În mod normal Lennon e prima opţiune, dar rămâne de văzut cum se va comporta după accidentare. Beckham va prinde şi el lotul probabil, mai ales datorită experienţei.

Atac. Aici Capello are probabil cea mai grea decizie de luat. Heskey sau Crouch ca target-man? Heskey e apreciat unanim pentru jocul altruist, pentru felul în care se pune în slujba echipei şi creează spaţii. Rooney e eliberat de multe din sarcini când îl are partener în ofensivă şi premilinariile au demonstrat ca sunt compatibili. Problema lui Heskey e că nu se lipeşte de gol: 7 reuşite în 57 de meciuri şi eticheta maliţioasă de „primul atacant defensiv din istoria fotbalului”.

Crouch poate nu e cel mai graţios vârf pe care l-a avut Anglia, dar eficienţa sa la naţională e impresinantă: 20 de goluri în 37 de apariţii, mai mult de jumătate din postura de rezervă. Titularizarea lui Defoe a surprins pe toată lumea, Capello explicând că a vrut să afle cum se înţelege cu Rooney. E însă o pereche care contravine principiilor italianului, căruia îi place să folosească în atac un vârf mic şi agil, alături de unul înalt şi puternic.