E cazul lui Ştefan Covaci, prezentat în Adevărul drept „creierul” marelui Ajax. Articolul e o compilaţie superficială de idei şi anecdote preluate din diferite părţi, dar mai ales dintr-un alt articol luat cu japca de Prosport din Champions, şi un altul preluat de GSP din Guardian.

Că „giurnalismul” sportiv de la noi e o spoială care încearcă să ascundă amatorismul celor care-l fac, asta ştiaţi. Dar ideea că Ştefan Covaci e nu doar creatorul marelui Ajax, ci şi cel mai mare antrenor pe care l-am avut, am mai auzit-o. Şi cred că e greşită.

După plecarea lui Michels în 1971, Ajax avea în jur de 15 variante pentru un înlocuitor. Covaci era cea mai ieftină dintre ele dar şi cea mai improbabilă. Atât de improbabilă încât se spune că şi-a cumpărat bilet de avion dus-întors, când a plecat de la Bucureşti ca să dea interviu la Amsterdam. Până la urmă a rămas, şi i-au fost de ajuns doi ani pentru a deveni cel mai titrat antrenor român.

Covaci a primit pe mână o limuzină care mergea pe pilot automat şi a avut inteligenţa şi decenţa de a nu smuci volanul, ceea ce e mult mai vrednic de apreciere decât s-ar putea crede. Emeric Ienei îşi aduce aminte că l-a întrebat admirativ: „Ce faci, nea Pişti cu ei?” „Ce să fac, îi las să joace!”

Covaci i-a lăsat să joace, pe Cruyff şi pe Neeskens, pe Haan şi pe Keizer. Dar „creierul” marelui Ajax n-a fost. O spune Velibor Vasovic, ale cărui vorbe trebuie luate cum grano salis. Vasovic e cel cu care Michels a început să construiască marele Ajax, dar pe care Covaci l-a înlocuit cu Blankenburg.

Cine spune că fotbalul total a început cu Covaci, greşeşte. Covaci n-a avut nici o legătură. A preluat o echipă foarte bună, campioană a Europei, şi a continuat cu acel stil de joc. Nu, Michels a fost arhitectul acestui fel de a juca.

Argumentul lui Vasovic e întărit de faptul că atât Michels cât şi Cruyff au dus mai departe filozofia fotbalului total la Barcelona. După Ajax, Covaci a ratat două calificări cu nationala Franţei şi două cu cea a României.

Covaci n-a fost nicidecum un antrenor moale, precum George Knobel, cel care i-a urmat la cârma Ajax-ului. Una din poveştile apocrife din mandatul romanului, spune că Johan Cruyff se cam dădea lovit înaintea unui meci. Ştiind cât de mult îi plac banii, Covaci a luat o bancnotă de 1000 de guldeni şi i-a masat genunchiul. Cruyff a zâmbit şi a spus că se simte mai bine. Dar influenţa lui Covaci în teren, în deciziile care ţineau de joc era limitată:

Covaci era un antrenor bun. El era şeful. Dar cei care conduceau echipa erau jucătorii. Covaci a fost un antrenor potrivit pentru noi după Michels. Ne-a dat mai multă libertate. Asta era foarte important. Jucătorii se săturaseră de duritatea şi disciplină lui Michels. A fost bine pentru echipă că l-a avut pe Covaci în acel moment. Dar după doi ani, a fost de ajuns. (Johnny Rep)

Libertatea pe care Covaci le-a dat-o jucătorilor a făcut din Ajax una din cele mai fascinante echipe din istoria fotbalului de club. Dar reversul libertăţii din teren a fost libertatea pe care jucătorii şi-au luat-o în afară terenului, care a dus la prăbuşirea echipei:

Era un antrenor bun, dar prea amabil. Rinus Michels era mai profesionist. Era pentru o disciplină totală, foarte strict, toată lumea la acelaşi nivel. La început, în primul an, am fost chiar mai buni cu Covaci pentru ca eram jucători buni şi acum aveam libertatea să facem ce ne trecea prin cap pe teren. Dar după asta, disciplina s-a dus şi totul s-a terminat. (Arrie Muhren)

Nu încerc să întinez amintirea lui Pişti Covaci. Dar cred că dacă el ar citi astăzi unele lucruri care se scriu despre dânsul, s-ar ruşina. El trebuie apreciat pentru ceea ce a fost, nu pentru ceea ce n-a fost.

Citatele sunt luate din superbul volum al lui David Winner despre fotbalul olandez.

Citesc o carte mişto despre istoria fotbalului european. Fără falsă modestie, cum ar zice „profesorul” Mircea Rădulescu, nu-mi închipui nicidecum că stăpânesc problema. Îmi dau seama că abia am început să zgârii cu unghia un domeniu al naibii de frumos şi de încurcat. Istoria fotbalului e complexă şi are multe aspecte…

Dar, având privilegiul să citesc cărţile pe care le-am citit şi să văd documentarele pe care le-am văzut, barem mi-am făcut câteva puncte de reper. Am o idee despre „omul de hârtie” Sindelar, despre cum a apărut WM-ul (sistemul 3-2-2-3), despre Il Grande Torino şi tragedia de la Superga… Poate nu ştiu multe, dar ştiu suficient cât să-mi dau seama că, în marea schemă a lucrurilor, România nu prea contează, că fotbalul românesc e o notă de subsol în cel mai bun caz.

E o revelaţie care mi s-a dezvăluit încet. O „dezagregare a sistemului de iluzii” similară celei în privinţa istoriei României, ca naţie. Spălat migălos pe creier prin miturile despre „cei mai viteji dintre traci”, mi-a luat ani buni să pricep că istoria de la şcoală era mai aproape de ficţiune decât de realitate.

Nu mai ştiu cine a scris fragmentul de mai jos din Dilema Veche, dar ştiu că mi-a plăcut suficient de mult ca să-l notez într-un caiet acum câţiva ani:

Istoria trebuia să fie glorioasă, pentru ca astfel să se compenseze frustrările prezentului şi complexul de inferioritate că suntem un popor mic şi de care nu prea se ţine cont.

Fotbalistic e cu atât mai adevărat. Apără Duckadam!, puii de lei, stângul diabolic al lui Hagi, „Am fost şi noi pe Conte Verde”, mitologia maestrului Chirilă -€“ Bobby Moore, Pele şi Dumitrache asudând tustrei sub canicula mexicană… Cu astea am crescut, poţi să mă condamni că am crezut până mai ieri că suntem buricul lumii fotbalistice, sau în orice că suntem şi noi pe-acolo?

Ei bine, daţi-mi voie să va spun că nu suntem. Fără îndoială că unii dintre voi veţi fi ştiind asta, dar eu simt nevoia s-o dau în scris: avem şi am avut dintotdeauna un fotbal mic şi de care nu prea se ţine cont!

Şi nu, comparaţia nu se face cu englezii, ar fi absurd. Nici măcar cu mediteraneenii, ar fi nedrept. Dar hai să privim în jur:

• ucrainenii - greu de decupat din colajul fotbalului sovietic, în cadrul căruia s-au remarcat în anii ‘€™70-’€™80, când naţionala URSS era formată aproape exclusiv din jucători ai lui Dinamo Kiev. Lobanovski, inginerul utopist în postură de antrenor, cum îi spune TRU, a gândit un fotbal pe cât de mecanic pe atât de funcţional, care-€“l aşază în galeria marilor antrenori ai lumii.

• iugoslavii -€“ au 2 semifinale de Mondial (3 cu tot cu a Croaţiei din ‘€™98), 2 finale de European, un aur olimpic. Dacă generaţia care a luat aurul la Mondialul de tineret din ‘€™87, cu Boban, Prosinecki, Mijatovic, Suker, dacă generaţia aia n-ar fi fost destrămată de război, nu se ştie unde s-ar fi oprit. La cluburi, Partizan Belgrad a pierdut finala Cupei Campionilor cu Real Madrid în 1966. În 1991, Steaua Roşie Belgrad a bătut la penalty-uri pe Marseille în una din cele mai urâte finale ale CCE.

• bulgarii -€“ au o tradiţie fotblistică aproape la fel de neremarcabilă ca a noastră. Dar ironia face ca atunci când noi am avut cea mai bună generaţie din istorie, în ‘€™94, ei tot au avut una mai bună. Când Hagi îşi atingea zenitul carierei lui, Stoichkov lua Balonul de Aur.

• ungurii – au scris unul din capitolele importante din istoria fotbalului, ipotecându-şi anii ’50. Din 1951 şi până în 1956 când revoluţia i-a destrămat, au pierdut un singur meci -€“ finala cu nemţii de la Berna, jucată pe o ploaie câinească. Nemţii au avut de partea lor crampoanele înşurubabile brevetate de Adi Dassler (şi nişte amfetamine zic unii) în timp ce ungurii l-au avut pe Puşkaş jucând într-un picior pe vremea când nu existau schimbări. Vasas Budapesta, Vasas Gyor şi Ujpest Dosza au fost semifinaliste în Cupa Campionilor.

• austriecii – Wunderteam-ul anilor ‘€™30 a fost una din marile echipe ale perioadei interbelice, perioadă în care echipele vieneze dominau Cupa Mitropa. Vârful acelei generaţii a fost Matthias Sindelar, Der Papierne, primul conducător de joc adevărat al fotbalului european şi idolul cafenelelor vieneze. „At least here was someone with the time and confidence to look up, be able to judge the space and time available to every player on the field and select a pass or a move accordingly.” (David Goldblatt)

• cehoslovacii -€“ o finală de Mondial în ’62, un aur olimpic în ‘€™80 la Moscova, dar mai ales campioni europeni în ’76, când au bătut întâi Olanda lui Cruyff, şi apoi Germania lui Beckenbauer în finală la penalty-uri, cu acel lob brevetat de Panenka. Dukla Praga şi Spartak Trnava au ajuns până în semifinalele CCE în la sfârşitul anilor ‘€™60.

• polonezii -€“ un aur olimpic şi 2 medalii de bronz la Mondiale, în ‘€™74 şi în ‘€™82, cu Boniek suspendat pentru semifinala cu Italia.

În competiţiile europene secundare nici n-am îndrăznit să intru, pentru că şi de acolo ieşim cu capul spart. Ferencvaros şi Dinamo Zagreb au câştigat Cupa Oraşelor Târguri, în timp ce Ujpest a fost finalistă, la fel ca Steaua Roşie Belgrad, când aceasta deja devenise Cupa UEFA. Cupa Cupelor a fost cucerită de Slovan Bratislava şi Dinamo Kiev, în timp ce MTK Budapesta, Gornik Zabrze, Austria şi Rapid Viena au prins finala.

Nu încerc să înjosesc fotbalul românesc, ci doar să-l pun în context. Avem un fotbal periferic la scară europeană, dintotdeauna a fost aşa, şi e de ajuns să deschizi televizorul ca să înţelegi că trăim într-o mahala care se marginalizează singură pe zi ce trece.

E genul de întrebare care m-a împins către masterul pe care l-am făcut la Londra. Voiam să înţeleg ce-l face pe Petrică din Chitila să ţină cu Chelsea, şi să mai şi plătească 50 de euro pe un tricou cu Lampard care pe Adidas i-a costat 5 euro să-l producă. Eu pot să vă spun ce cred sociologii, pot să vă spun ce cred eu, dar de lămurit de ce ţineţi cu cine ţineţi doar voi puteţi să mă lămuriţi.

Rămâi în perimetru!

În Anglia, regula nescrisă a fotbalului e: „Support your local team!”. Nu poţi să fii suporter autentic decât prin sânge şi/sau prin glie. Adică dacă bunicul tău a ţinut cu West Ham, taică-tău a ţinut cu West Ham, iar tu ai crescut în estul Londrei cu poveştile vecinilor despre alunecările lui Bobby Moore. Nu poţi să ţii cu West Ham dacă eşti născut în Birmingham. Nu se face.

Cine ignoră regula asta, indiferent de divizia în care a ajuns să se scufunde echipa locală, trece drept impostor şi devine un paria al pub-urilor, pentru că a dat loialitatea pe bragging-rights.

Trup și suflet pentru culori

Asta se întâmplă în Anglia. În România e aproape împotriva firii să ţii cu echipă locală. Cu excepţia celor câteva oraşe cu tradiţie fotbalistică, Timişoara, Craiova, Argeş, lumea şi-a căutat o echipă „adevărată” cu care să ţină, adevărată însemnând una care să câştige chestii. De fiecare dată când sunt întrebat cu cine ţin, şi răspund Poli Iaşi, urmează inevitabil întrebarea: „Bine, dar cu cine ţii, dintre astea mari?”, ca şi cum afilierea faţă de o echipă mică e inadecvată. Or, după ce am cunoscut domni respectabili cu abonamente vechi la Crystal Palace sau Swindon, știu că asta e o aberație.

In paranteză fie spus, nu prea mai țin nici cu Poli Iași, pe motiv ca nu prea mai există. Găinăriile cu damf politic m-au îndepărtat de echipă. Nu mai e echipa mea, e doar una care se întâmplă să joace în Iași.

Nu e o coincidenţă că aproape un român din doi ţine cu echipa care a câştigat cele mai multe chestii de-a lungul timpului. Când Steaua venea să joace în Copou, vedeam un public alienat de nişte tensiuni interioare, unii cu jobenuri roş-albastre ajungeau să strige „Iaşu’€™, Iaşu’”, alţii cu fulare cu Poli înjurau când Bănel şi-a dat autogol, o masă de oameni care nu prea mai ştiau cu cine ţin de fapt.

Glory-hunters made in Tecuci

Dacă englezii tind să ţină cu echipă locală, românii tind să ţină cu echipa care câştigă. Trebuie că suntem cea mai „glory-hunting” nație de pe pământul ăsta. Cum altfel să-ţi explici faptul că o echipă obscură din Cluj, care acum un deceniu avea maxim câteva sute de suporteri, a aspirat în acest timp 7% din microbiştii români. Cu 2%, Urzicenii au mai mulţi suporteri decât Argeşul, U Cluj sau Petrolul.

De-localisation of fandom may previously have been an ‘accident’ of television coverage, but it is now central to top English clubs’ profit maximisation, whose relationships with their communities decline as they consciously seek out the most lucrative markets for tickets and merchandise non-local fans spend the most per capita per visit. (Rex Nash)

Hai Focşaniul, Dinamo si Chelsea!

Dar fotbalul românesc e limitat. Ok, ţii cu Minerul Lupeni, dar ştii că n-o să ia niciodată campionatul, aşa că ţii şi cu Steaua/Dinamo/Rapid. Ţii cu una din ele, dar ştii că abia mai prind o primăvară europeană, aşa că ai nevoie şi de o echipă „de Liga Campionilor”. Anglia e la îndemână pentru că îţi dă sentimentul că iei parte la o cultură autentică cu tradiţii autentice. Fotbalul e genuin, de la mama lui, nu o pastişă ieftină ca la noi.

Ştii să fredonezi YNWA, ai auzit de un moş zis Shanks, Gerrard nu mai e Gerrard, e Stevie G pentru tine -€“ ai bifat deja toate bornele unui kopite din Balcani. Un fan-satelit, cum te-au numit cercetătorii. Ce-i ăla kopite?… hai nu mă plictisi!

To support a club 1,000 miles away in a foreign country would be the mark of ‘glory-hunters’. (Rex Nash)

Nu mi-o luaţi în nume de rău! Ştiu că împărtăşim aceeaşi pasiune pentru fotbalul englez, şi n-aş îndrăzni să vă jignesc. Unii dintre voi țineți cu o echipa dinainte să mă fi născut eu (you know who you are). Nu despre voi vorbeam mai sus, dar fără îndoială ştiţi pe câte unul sau altul care să se înscrie în portretul robot.

Întrebarea rămâne: de ce ţineţi cu cine ţineţi? Povestiţi-mi, faceţi-mă să înţeleg. Nu doar anglofilii, toţi care ţineţi cu vreo echipă, de la noi sau de la ei.

Dar ca s-o fac pe avocatul diavolului până la capăt, mărturisesc că cele mai frecvente explicaţii mi se par nelegitime. Ţii cu Juve pentru că te-au fermecat în anii ’90, cu trei (parcă trei erau) finale de Ligă la rând? Nu se ţine, pentru că dacă ţii cu ei pentru că jucau cândva un fotbal bun, ce te faci acum când îi ţine la respect Poznan? Ţii cu Realul pentru că ţi-a plăcut Raul? Înseamnă că acum te-ai dat cu Schalke, aşa ar fi logic.

Lămuriţi-mă aşadar, ce-i cu loialitatea asta aparent ilogică? Ce vă mână în luptă?

Sursa foto: www.guardian.co.uk

Undeva într-o suburbie din sud-vestul Londrei se ascunde o felie din istoria fotbalului: Corinthian Casuals. Fondat în 1882, Corinthian FC avea să devină cel mai faimos club de amatori din lume. Nu e nimic peiorativ în amatorismul clubului, ci doar o trimitere către începuturile romantice ale jocului. Numele nu e împrumutat de la vechea cetate greacă, ci de la un arhaism al limbii engleze care se referă la „un om al modei şi al plăcerii”.

Primii jucători erau gentlemeni desăvârşiţi care refuzau să fie remuneraţi şi nu vedeau rostul comepetiţiilor. Legenda spune că ratau până şi penaltyurile care li se acordau, convinşi că un gentleman nu îşi poate lovi deliberat adversarul. Şi încă ceva: erau cei mai buni. De fapt, erau atât de buni încât în 1894, naţionala Angliei a aliniat un XI compus doar din „corinteni”.

Turneul lor brazilian din 1910 a inspirat formaţia Corinthians Paulista să le împrumute numele iar Charles Miller, omul creditat cu aducerea fotbalul în Brazilia, a jucat într-o vreme pentru ei. Chiar şi echipamentul alb al lui Real Madrid a fost introdus în onoarea „corintenilor”. Pentru statisticieni, Corinthians sunt trecuţi în dreptul celei mai umilitoare înfrângeri din istoria lui Manchester United – un 11-3 în 1904.

Astăzi Corinthians ocupă locul 17 în cea de-a şaptea divizie din Anglia. Înainte să ridicaţi din sprâncene, ţineţi cont că amatorismul s-a păstrat. De la jucători până la preşedintele clubului, nimeni nu primeşte o liră. Ceea ce e mai vrednic de apreciere decât s-ar putea crede, într-o divizie în care un fotbalist ia şi 500 de lire pe săptămână. Pare suprarealist când vii din ţara stenogramelor şi valizelor, dar băieţii ăştia, tâmplari şi faianţari în timpul săptămânii, vin sâmbăta la stadion doar dintr-o pasiune pură pentru jocul de fotbal. Clubul se finanţează doar din vânzările de bilete şi cele de la bar unde lumea se adună după meci pentru o halbă de Fosters. E un club care supravieţuieşte prin încăpăţânarea anacronică de a nu renunţa la aspiraţiile şi valorile fotbalului de acum un secol.

Stadionul nu are nimic din arhitectura contemporană a marilor arene londoneze, ci mai degrabă o notă artizanală. Turnicheţii sunt de la vechea piaţă de flori din Chelsea, copertinele tribunelor de la fostul gard al Woking FC iar cele trei rânduri de scaune au fost ale AFC Wimbledon în anii ’80. Poate părea o încropeala pauperă, dar pentru o echipă care timp de 106 ani s-a plimbat pe terenurile Londrei ajungând să joace chiar în parcuri, e o binecuvântare.

I-am prins pe Corinthians într-o zi bună, dezmembrând ultima clasată – Crowborough Athletic, într-un meci care i-a eliberat de presiunea retrogradării. A fost un joc fizic mai mult decât orice, cu mingi lungi aruncate pe vârfuri, aşa cum era fotbalul insular acuma câteva decenii. Dacă ar fi să găsesc un reper cu orice preţ, aş zice că Cetate Suceava i-ar alerga bine de tot pe Corinthians.

O primă repriză absolut lipsită de faze de poartă s-a încheiat şutul în diagonală de la 20 de metri al lui Joe Funicello care s-a oprit în plasa porţii oaspeţilor. Produs al Academiei Salernitana, Joe a jucat pentru New York Red Bulls înainte să traverseze Oceanul în căutarea unui contract profesionist. Săptămâna asta tocmai refuzase o bursă de la LA Galaxy – ştie că fotbalul adevărat e în Anglia.

Repriza secundă a curs într-un singur sens, cu „corintenii” marcând la aproape fiecare fază de poartă. 5-1 şi Corinthians pun trei puncte între ei şi zona retrogradării. La meci au asistat 104 spectatori şi ştiu asta pentru că îngrijitorul terenului are şi misiunea de a da o tură şi a număra privitorii. Willie mi-a mărturisit că uneori pune şi câinii la socoteală că să dea bine în ziarul de a doua zi.

Finalul partidei m-a găsit îngheţând în peluza improvizată alături de o duzină de „moşulică” nostalgici. „Fotbalul nu e fotbal dacă nu e jucat într-o zi geroasă de ianuarie pe un teren mlăştinos” mi-a zis unul din ei.

„Coventry are fuck all. They’ve got a shit team and shit support. Hitler had the right idea when he flattened the place.” (începutul cărții The Football Factory)

Dacă e un lucru în fotbal pe care-l detest cu toată fiinţa mea, e fanatismul. Nu numai că-l detest, dar nici măcar nu-l înţeleg. Vă spuneam acum câteva săptămâni că am făcut o oarecare preocupare pentru mafia siciliană, cu istoria şi poveştile ei. Evident, atrocităţile cu care se ocupă „oamenii de onoare” îmi fac silă, înţeleg ce-i mână în luptă.

Nişte oameni care nu aveau absolut nimic, au vrut să aibă. Iar cea mai la îndemână cale pentru a avea (bani, putere) în acel context istoric era înrolarea în această industrie a violenţei. E abominabil, dar măcar mintea mea poate să cuprindă motivele lor.

Nu la fel se întâmplă cu fanatismul. Nu înţeleg, şi probabil n-am să reuşesc niciodată, ce-i face pe fanii lui City să batjocorească tragedia aviatică de la Munchen, pe fanii lui United să-i cânte acel chant scabros lui Wenger, pe stelişti să murdărească memoria lui Hăldan. Te bucuri de moartea cuiva doar pentru că juca la altă echipă decât cea cu care ţii, sau cum vine asta?

Şi asta e doar preludiul declarativ al acelui fanatism hardcore, pe care toţi l-am văzut în The Real Football Factories. Am văzut turci, sârbi şi polonezi pregătiţi, literalmente, să moară pentru o echipă de fotbal. Asta nu pot să înţeleg. Dintre toate motivele din lume pentru care merită să te iei la bătaie, faptul că omul de peste stradă ţine cu altă echipă e ultimul. Şi totuşi avem suporteri desfiguraţi pe viaţă despre care se spune că au primit ce-au meritat.

Te face să te întrebi: cine-s oamenii ăştia care compun fauna fanaticilor din fotbal? „Cum arată viaţa lor de familie? Iubirile lor? Ficatul lor? Ce visează? Ce le face plăcere? Ce citesc?”

În primul rând nu sunt foarte isteţi, not the sharpest tools in the shed, cum zice englezul. Şi un elev de clasă a cincea şi-ar da seama că nu merită să-ţi iei sau să dai măcar o castană pentru echipă cu care ţii. Pe lângă faptul că sunt limitaţi, fanaticii şi-au făcut din ură un mod de viaţă (la fel ca moderatorii domnului Pleşu). Cum s-a ajuns la asta? Galeano a spus-o cel mai bine:

„Omnipotence on Sunday exorcises the obedient life he leads the rest of the week: the bed with no desire, the job with no calling or no job at all. Liberated for a day, the fanatic has much to avenge.”

Sunt câţiva ani de când n-am mai fost la un meci în Copou, tocmai pentru că mă săturasem fanaticii de Bahlui, abrutizaţi de vieţile de căcat pe care le duc. Lower working-class, cu un pălmar de lichior strecurat în buzunarul de la piept, înclinaţi să spurce orice şi pe oricine. „Băga-mi-aş p**a în cozonacu’ mă-tii!” auzeam acum câţiva ani în Săptămâna Mare. Când începi să înţelegi disoluţia totală din mintea şi sufletul unui om capabil să rostească aşa ceva, sila devine milă.

Continui să înşir câteva idei care mi-au plăcut din cartea despre istoria fotbalului pe care o tot citesc de câteva săptămâni bune şi n-o mai termin:

– în Anglia anilor ’20, antrenamentele cu mingea erau interzise în baza principiului că jucătorii trebuie să fie hămesiţi după minge „when Saturday comes”.

– e greu de imaginat o finală mai neverosimilă decât cea din 1950. Brazilia, gazda turneului, care strivise anterior Suedia cu 7-1 şi Spania cu 6-1, avea nevoie doar de un egal împotriva Uruguay-ului.

De cealaltă parte, uruguayenii sperau doar să nu se facă de râs. Doctorul Jacobo, preşedintele federaţiei uruguayene de fotbal, le-a spus jucătorilor în vestiar: „Important e ca oamenii ăştia să nu ne dea şase. Dacă ne dau doar patru, misiunea noastră a fost un succes.”

Pe Maracana au venit 200 de mii de oameni, cea mai mare audienţă care s-a strâns vreodată la un meci de fotbal.

Primarul din Rio de Janeiro: „Voi, brazilienilor, pe voi vă consider învingătorii turneului… voi care în mai puţin de câteva ore o să fiţi aclamaţi de milioane de compatrioţi… voi care sunteţi superiori oricărui adversar… pe voi vă salut drept cuceritori.”

Ce s-a întâmplat se ştie. Uruguayul a bătut cu 2-1 prin golul fatidic al lui Gigghia, care avea să declare mult mai târziu: „Doar trei oameni au redus Maracana la tăcere: Frank Sinatra, Papa Ioan Paul al II-lea şi eu.” În Brazilia a fost doliu naţional, iar Paulo Perdigao a scris o carte în care se ocupă doar de acest meci: „Anatomia unei infrangeri”.

Ţapi ispăşitori au fost scoşi mijlocaşul stânga, Bigode, fundaşul Juvenal şi portarul Barbosa. Toţi negri, nu întâmplător. Barbosa, în special, avea să fie ostracizat toată viaţa. Când a intrat mulţi ani mai târziu într-o frizerie, o femeie i-a spus fiului ei: „Uite-l, ăsta e omul care a făcut Brazilia să plângă!”

– Rusia sovietică. Dinamo, echipa miliţiei, Spartak, echipa clasei muncitoare, a oamenilor. Suporterii lui Spartak vedeau în afilierea lor „un mic fel de a spune nu” regimului. Autorul spune câteva capitole mai târziu că acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Progresul la noi, dar eu nu-s convins.

– statistică nefotbalistică: în Al Doilea Război Mondial, Marea Britanie a avut 335.000 de victime. Uniunea Sovietică, 22 de milioane!!

– înainte de Mondialul din 1958, jucătorii brazilieni au fost supuşi pentru prima dată la tot soiul de verificări medicale. Medicii au descoperit un catalog întreg de afecţiuni. Aproape toată echipa avea paraziţi intestinali, unii aveau sifilis iar alţii erau anemici. Majoritatea nu fuseseră niciodată la dentist, aşa că au fost scoşi în total peste 300 de dinţi. Concluzia mucalită a autorului: „epidemiologic vorbind, Brazilia ’58 era într-adevăr echipa oamenilor”.

- Johann Cruyff obişnuia să judece calitatea unei lovituri sau a unei pase după timbrul ei. Coechipierul lui de la Ajax, Gerrie Muhren ura vânturile puternice: „Trebuie să auzi mingea în timpul jocului. Îţi dai seama după sunetul ghetei unde se duce mingea, cât de puternic, cât de repede”.

Ce este legea fair-playului financiar?

Legea fair-play-ului financiar a fost adoptată de Comitetul Executiv al UEFA în luna mai a acestui an. Nu e un proiect idealist ci un set clar de reguli pe care toate cluburile vor fi obligate să le respecte, altfel riscă să fie excluse din competiţiile europene.

Legea e gândită astfel încât să împiedice cluburile să cheltuie mai mult decât câştigă, adică să cheltuie bani pe care nu îi au. Scopul UEFA e să „protejeze viabilitatea pe termen lung şi sustenabilitatea fotbalului european de club”.

Principalele reguli impuse de această lege sunt:

– obligaţia de a nu ieşi pe minus într-un anumit interval de timp; cât ai, atâta cheltui.

– fără datorii faţă de alte cluburi, angajaţi sau stat în timpul sezonului.

– furnizarea informaţiilor financiare astfel încât UEFA să fie sigură că un anumit club îşi poate respecta angajamentele viitoare.

Perioada de graţie

Legea nu va fi aplicată imediat, va exista o perioadă de tranziţie în care cluburile se pot adapta la noile regulamente. Concret, cluburilor le va fi permis să iasă pe minus cu până la €15m pe an începând cu 2012, şi până la €10m pe an începând cu 2015, sumă care va fi redusă şi mai mult în 2018.

Monitorizarea va începe din sezonul următor, ceea ce înseamnă că practic, următoarele două perioade de mercato, cea de iarnă şi cea de vară, vor fi ultimele în care vom vedea cluburi risipind sute de milioane de euro.

Tocmai pentru a încuraja investiţiile în infrastructură, banii băgaţi în construirea de stadioane sau academii nu vor fi trecuţi la cheltuieli.

Poate fi fentată?

Principala îngrijorare a scepticilor e că echipele vor găsi moduri de a fenta această lege, ţinând o contabilitate creativă. Ei bine, nu e chiar atât de simplu. Practic, Steaua poate semna un contract prin care să cumpere pixuri în valoare de €10m de la Becali.

Aici intervine un organism de control nemilos creat de UEFA pentru a stabili ce e şi ce nu e „fair value”. Această comisie care va funcţiona drept arbitru suprem în astfel de cazuri va fi condusă de fostul prim-ministru belgian, Jean-Luc Dehaene, un domn cu un dosar ireproşabil şi un suporter autentic al jocului de fotbal.

Cum vor fi afectate cluburile englezeşti?

În acest moment, aproape toate cluburile mari din Anglia merg pe minus. Man City, Chelsea Liverpool, Aston Villa, toate au terminat ultimii ani fiscali cu zeci de milioane de lire sterline pe minus. Pe plus au ieşit Spurs şi Man United, dar asta doar pentru că îi vânduseră pe Berbatov, respectiv Cristiano Ronaldo. Într-un an obişnuit, şi aceste cluburi merg în pierdere.

Previzibil şi admirabil în acelaşi timp, singurul club din Anglia care e pe plus este Arsenal, care tocmai a raportat un profit uriaş de £56m, înainte de impozitare. Cu un model de business impecabil, Arsenal va fi marea beneficiară a noii legi.

Chiar şi aşa, e greu de imaginat cluburile mari, Man United şi Liverpool, având probleme, pentru că astea sunt cluburile care vând tricouri din Dubai până în Tokyo. Conform Forbes, Manchester United e cea mai valoroasă franciză din sportul mondial. Nu din fotbal, din orice sport. Ceva îmi spune că vor cădea în picioare.

Cluburile mici şi medii sunt cele care vor avea probabil cel mai mult de suferit, pentru că această lege nu va face decât să le cimenteze mediocritatea. E un cerc vicios: fără bani nu ajungi în Champions League, fără Champions League n-ai cum să aduni bani suficienți.

E clar că nu e o lege perfectă, pentru că nici ecosistemul fotbalului european nu e perfect. E însă un pas în direcţia corectă. Dispare posibilitatea unor echipe de a imploda sub povara datoriilor, cum au făcut Leeds sau Pompey. Dispare însă şi posibilitatea ca o echipă de mijlocul clasamentului, cum erau Chelsea şi City, să ajungă în elita europeană, finanţate de miliardari binefăcători.

Exemplul Manchester City

Manchester City pare să fie echipa cea mai brutal defavorizată de această lege., după ce a raportat deficit de £121m pentru ultimul an fiscal. Lui Manchester City nu i-ar ajunge încasările totale nici măcar pentru salarii, lăsând la o parte celelalte cheltuieli.

Şi atunci cum se face că şeicul Mansour a aprobat această lege, după cum a recunoscut Platini? Cum se face că „cetățenii” îl plătesc pe Yaya Toure cu aproape £200 de mii pe săptămână? Oare ei nu ştiu ce-i paşte?

Ba ştiu, şi încă foarte bine. Gary Cook, chief-executive, pare însă să fie încrezător că City a îndeplini condiţiile: „Ultimul lucru pe care ni-l dorim e să nu primi licenţa pentru a evolua în cea mai tare ligă europeană”.

După modeulul Chelsea, City speră să facă investiţii colosale la început, după care echipa să atingă un nivel de performanţă la care să se susţină singură. Problema e că Chelsea nici măcar acum, când s-a domolit pe piaţa transferurilor, nu e capabilă să treacă pe profit.

City însă ia în calcul alte atuuri, printre care şi încasările de la SportCity, un complex sportiv şi de locuinţe grandios, care va include şi un hotel de lux şi un restaurant, şi care e evaluat la un miliard de lire sterline. Manchester City vrea să se strecoare în aristocraţia fotbalului britanic şi să închidă uşa după ea.

The big picture

Dacă ne gândim la campionate per ansamblu, jurnalistul francez Phillipe Auclair spune aşa în revista Champions din mai:

„Arata-mi o ţară în care stadioanele sunt pline în fiecare săptămână, şi îţi arăt câstigatorii reformei lui Michel Platini: Anglia (după ce trece de criza actuală) şi Germania.”

Răsturnând argumentul nu e greu să ne imaginăm cine va fi marea pierzătoare a implementării legii fair-play-ului financiar: România, cu Liga 1 care aduce mai puţini suporteri la stadion decât liga a treia din Germania sau liga secundă din Columbia.

Vom fi marginalizaţi treptat din fotbalul mare pentru că nu avem profesionişti care să ştie să producă bani pentru club. Când alţii vând ceasuri şi cearşafuri cu emblema echipei, la noi tricourile se prăfuiesc în magazin. Când Liverpool îşi punea în conducere un fost chairman la British Airways, la Poli Iaşi a venit un şef de piaţă. Când alţii construiesc academii de fotbal, noi căutăm următorul ciubuc, următoarea ciupeală.

Dacă e un lucru care-mi place la legea asta, e că o să ne înveţe diferenţa de la bişniţă la business.

O să rămânem izolaţi aici în Balcani, cu infractori parveniţi cocoţaţi în fruntea cluburilor, cu arbitri arvuniti de aceştia cu o pungă de hârtie maro, şi cu o presă care se încăpăţânează să ne convingă că tot circul asta se cheamă fotbal.

Şi ştiţi ce-i mai frumos? Că nimeni nu spune chestiile astea, deşi sunt inevitabile.

Am început să citesc o carte uimitoare care te avertizează încă de pe copertă că ţine locul unui raft întreg. The Ball is Round: A Global History of Football e exact ce spune titlul, o istorie exhaustivă a jocului de fotbal. Aproape 1000 de pagini care încep cu China antică şi se termină cu Mondialul din 2006. Dacă e cineva sau ceva care a contat în fotbal, atunci povestea lui e în cartea asta.

Iată câteva idei/poveşti care mi-au plăcut din primele capitole:

– Billy Mosforth, unui din cei mai buni jucători din Sheffield în anii 1880, trebuia să joace pentru Hallam în derby-ul cu Sheffield. Dar când un suporter a strigat „jumate de liră şi dau de băut toată săptămâna, Billy, dacă-ţi schimbi tricoul”, Mosforth s-a întors în vestiar şi a ieşit în culorile lui Wednesday.

– Fotbalul n-a fost de la început jocul oamenilor de rând. „Contributia clasei muncitoare la răspândirea jocului de fotbal a fost minima, importantă ei mitică sau marginală”. Înainte de Primul Război, fotbalul era jocul elitelor urbane din Europa şi America Latină. Îl jucau militarii, profesorii sau doctorii şcoliţi în Anglia sau negustorii care îşi luau marfa de la Londra sau Geneva.

– Pare cinic, dar Primul Război a catalizat dezvoltarea fotbalului, cum nimic altceva n-ar fi putut-o face. S-au întâmplat două chestii: structurile de putere existenţe au fost zguduite din temelii, astfel încât clasa muncitoare şi-a însuşit fotbalul, un joc al elitelor până atunci. Apoi, după trauma unui război teribil, toţi oamenii simţeau nevoia să scape şi să uite. Au făcut-o căutând joaca şi plăcerile. Iar una din plăcerile cele mai la îndemână a fost fotbalul.

– Înainte de Primul Război Mondial, Glasgow-ul găzduia cele mai mari trei stadioane din lume: Ibrox, Celtic Park şi Hampden

– De ce sunt brazilienii atât de buni? Pentru că nicăieri fotbalul nu s-a propagat mai repede şi mai pătrunzător dinspre aristocraţie către orășeanul de rând. În 20 de ani a ajuns din salon în fabrică, un drum pe care alte naţii l-au făcut în 50 de ani.

– Curios, prima ţară continentală care a adoptat fotbalul a fost Danemarca. Danezii au avut un deceniu avans faţă de restul Europei, câştigând argintul la Olimpiadele din 1908 şi 1912. Fratele celebrului fizician Niels Bohr a jucat în echipă naţională.

– FC Sochaux a fost creată în 1929 de Jean-Pierre Peugeot, fonadatorul şi proprietarul fabricii de maşini cu acelaşi nume.

Închei cu răspunsul autorului la întrebarea: „La ce bun fotbalul asta, dom’le?”

And all for what? Because football matches do not change social structures. Because no victory, however comprehensive, can shift the real balance of power, or change the actual distribution of wealth and status. It is for the glory. For winning, and winning in style. For winning because you were the best, the quickest, the cleverest. Because, when it came to it on the pitch, when the whistle blew and money, power, status, reputation and history were all sent to the bench, you wanted it more.

Sir Alexander Chapman Ferguson, roşu-vineţiu la faţă ca şi cum două mâini invizibile l-ar strangula mereu, mestecând nervos gumă pe banca de rezerve. Pare înfipt acolo de pe vremea când câţiva muncitori de la depoul de cale ferată înfiinţau Newton Heath. E greu să ţi-l imaginezi ca fiind altceva decât statuia care e azi. Şi totuşi, a fost o vreme când Alex Ferguson era unul din cei mai temuţi atacanţi centrali din Scoţia.

Ferguson s-a născut în cartierul Govan din apropierea fostelor docuri din Glasgow, tatăl său fiind muncitor pe şantierul naval. Crescând la o milă de Ibrox într-o familie protestantă, a devenit de mic suporter al Gersilor, pentru care visa să joace într-o zi. La doar 25 de ani visul i s-a împlinit: Rangers l-a semnat de la Dunfermline, pentru £65.000, transfer-record la acea vreme între două cluburi din Scoţia.

Însă cele două sezoane şi jumătate petrecute la Rangers au fost un coşmar sinistru pentru scoţian, după cum povesteşte în autobiografia sa:

„No other experience în 40 years as a player and manager has created a scar comparable with that left by the treatment I received at Rangers.”

Ferguson a simţit încă de la început ceea ce el numeşte o „ostilitate otrăvitoare” din partea purtătorului de cuvânt al clubului, Willie Allison, un personaj foarte influent, căruia atât antrenorul cât şi chairman-ul de atunci îi cereau sfatul. Allison, un bigot protestant, îl dispreţuia pe Ferguson pentru faptul că avea o soţie catolică, detaliu care în contextul tensiunilor religioase de atunci îl făcea pe scoţian nevrednic să poarte tricoul albastru.

Deşi terminase primul sezon ca golgheter, Ferguson a fost marginalizat în cantonamentul de vară din Danemarca. Antrenorul plecase până la urmă urechea la scârnăviile cu care îl alimenta Allison. Frustrat că îşi vede cariera destrămându-se, Ferguson a băut câteva pint-uri bune cu colegii într-o după-amiază la hotel după care l-a căutat pe Allison şi l-a spurcat în faţa întregii echipe. Colegii l-au calmat cu greu şi l-au cărat în cameră. Allison a venit după el în camera de hotel, unde iarăşi a fost făcut albie de porci. Colegii au încercat iarăşi să-l potolească şi n-au plecat până nu l-au băgat în pat. Încercând să adoarmă, Fergie nu avea linişte. Aşa că a coborât în pijama după Allison şi i-a spus tot ce avea de spus.

Nici în vestiar lucrurile nu stăteau mai bine. Antrenorul care îl adusese la club, Scot Symon, şi pe care Fergie îl preţuia mult, fusese demis pe nedrept. În locul său a venit Davie White, un caracter slab, . După ce noul antrenor a cumpărat un atacant de £100.000, cariera lui Alex Ferguson la Rangers era ca şi încheiată. În loc să-i dea drumul însă, Rangers l-a obligat să joace pentru echipa a treia în competiţii de amatori timp de jumătate de an, împotriva echipelor la care jucase când era încă la liceu. Umilinţa era desăvârşită.

„There’ll be a glass of wine available în my office, win or lose” promite Sir Alex Ferguson în programul de meci de azi, mărturie a diluării resentimentelor faţă de fostul său club. Ştie că fără acele luni petrecute pe terenuri mlăştinoase Glasgow, n-ar fi ajuns unde este astăzi:

„€œYet out of that adversity I found a sense of determination that has shaped my life. I made up my mind then that I would never give in.”

Vestea a inflamat forumurile suporterilor în aşa măsură încât mâna dreaptă a patronului Randy Lerner, un general în rezervă al Marinei americane, s-a implicat în dezbaterea online amintindu-le fanilor că noul antrenor „merită mai mult decât să fie ridiculizat de fani încă din prima zi”. De unde vine îndoiala fanilor?

Un francez in Merseyside

Houllier a preluat în 1998 o echipă aflată în cădere liberă. O generaţie întreagă îşi irosise cei mai buni ani ai carierei, neavând în Roy Evans o figură îndeajuns de autoritară pentru a-i struni către titlu. Neil Ruddock, unul dintre Spice Boys, cum aveau să fie numiţi de tabloide, declara într-un interviu recent că nu regretă excesele acelei perioade: „we were earning tons of money, driving Ferraris and bedding Page 3 girls before anyone else”.

Cu o atenţie meticuloasă la detalii, care mergea până arhitectura Melwood-ului sau dieta jucătorilor, francezul a reclădit treptat cultura performanţei erodată de hedonismul erei Spice Boys. Houllier nu era neapărat un tactician remarcabil, care să coboare în iarbă şi să se ocupe de antrenamente el însuşi, cât manager în sensul englezesc al cuvântului, care se ocupă de gestionarea clubului cu totul. Chiar Owen recunoştea că francezul e un manager în sensul larg al cuvântului, capabil să identifice cu precizie problemele unei organizaţii şi să le repare eficient.

După doar două sezoane de reconstrucţie, Houllier câştiga în 2001 aşa-numita „plastic treble”, compusă din Cupa Uefa, Cupa Ligii şi Cupa Angliei (probabil cea mai nedreaptă din istoria competiției). Apoi, în octombrie 2001, s-a întâmplat: Gérard Houllier a suferit un infarct puternic, care a condus la o operaţie de by-pass lungă de 10 ore, într-o vreme în care o operaţie normală de acest fel dura doar patru. A supravieţuit printr-un miracol şi în martie anul următor avea să revină pe bancă. Mandatul sau e însă despicat de această tragedie în două perioade contrastante. Au urmat încă două sezoane mizerabile, cu multe decizii chestionabile puse la îndoială de Kop.

În ziua în care a plecat de pe Anfield, Rick Parry, chief-executive la vremea respectivă, a avut eleganţa să recunoască:

„Gérard changed things off the pitch as well as on it, bringing back both our pride and self-respect and instilling discipline and professionalism throughout the club.”

Punctul slab: transferurile

Reproşul care i se aduce cel mai des lui Houllier, este că nu are ochi la jucători, fiind incapabil să discearnă între mediocritate şi calitate autentică. E drept, apărarea cormoranilor era vraişte când a preluat clubul, fapt care s-a schimbat după ce i-a semnat pe Didi Hamman, Markus Babbel, Stephane Henchoz şi mai ales Sami Hyypia, adus cu doar £2.6m de la Willem II. Dincolo de aceştia, se pot face două echipe cu balastul importat din Franţa: Traore, Vignal, Camara, Pongolle, Le Tallec, şi, nu-i aşa, noul Zidane, Bruno Cheyrou. Nu i-am uitat nici pe sengalezii Diao şi Diouf pentru care s-au plătit £13m.

Cazul Cristiano Ronaldo

Un amănunt mai puţin ştiut e că Liverpool a avut şansa să-l semneze pe Cristiano Ronaldo în 2004, pe finalul mandatului lui Houllier. Phil Thompson, unul din asistenţii francezului, îl remarcase într-unul din meciurile lui Sporting. S-a dus în Portugalia să-l mai urmărească o dată în derby-ul cu Porto din ultima etapă a sezonului. Ronaldo n-a impresionat, dar Sporting îl dădea cu doar £4m, în patru rate de câte £1m. Problema era că jucătorul cerea £1m la semnătură, un risc uriaş pentru un puşti de 18 ani. Houllier şi Thommo s-au hotărât să mai aştepte. Zece zile mai târziu, Sir Alex Ferguson a plătit peste £12m pentru el.

Profet în țara lui?

În afară de Liverpool, Houllier a mai luat titlul cu PSG (1986) şi Lyon (2006-07) în Franţa. Cu toate astea, în ţara natală e mai cunoscut pentru maniera neverosimilă în care a ratat calificare la Mondialul din ’94. Franţa era ca şi calificată cu două meciuri înainte de finalul preliminariilor. Nu aveau nevoie decât de o victorie acasă cu Israelul în penultimul meci. S-a terminat 2-3 după ce francezii avuseseră 2-1. Calificarea părea oricum rezolvată, ei jucând tot acasă ultimul meci din grupă împotriva Bulgariei, având nevoie de un egal. Konstandinov a marcat pentru 2-1 în prelungiri, după o pasă a lui Ginola, pe care Houllier a etichetat-o drept „criminala”.

E Houllier omul potrivit pentru Villa?

Înclin să cred că da, ţinând cont de variantele care erau disponibile în acest punct al sezonului. Fără îndoială, clubul a progresat sub comanda lui Martin O’€™Neill, dar modelul de business, cu salariile reprezentând 85% din cheltuieli, e unul profund nesănătos. Villa plăteşte cu £11m mai mult decât Spurs şi cu £21m mai mult decât Everton pe salariile jucătorilor şi totuşi iată-i lovindu-se an după an de acelaşi plafon.

Unii dintre fanii Villei sunt sceptici în privinţa lui Houllier, dar până şi ei ar recunoaşte că O’€™Neill începuse să-şi piardă din credibilitate. Prea multe meciuri în care în care Villa termina benzina după minutul 75, prea multe sezoane în care imploda în preajma lunii martie. E nevoie de cineva care să înţeleagă că nu poţi să joci fiecare minut din fiecare meci cu 100-de-mile-pe-oră, acel blood and thunder football care până la urmă te sleiește. Şi mai ales e nevoie de cineva mai atent la resursele echipei, mai ales acum când Randy Lerner a anunţat că nu vor fi bani pentru transferuri. Or aici excelează Gérard Houllier: ştie să creeze condiţiile pentru a exploata cât mai eficient talentul pe care-l are în vestiar.

O veste buna pentru Villa e că Houllier va fi ajutat de Patrice Bergues, cei doi amintind de cuplul Clough – Taylor. Multi Kopites atribuie dezintegrarea din ultimii ani ai mandatului lui Houllier, in aceeasi masura infarctului cat si plecarii lui Bergues. Se spune că el a fost cel care a calibrat acea defensivă superbă a lui Liverpool de la începutul deceniului care primea doar 30 de goluri in sezonul 2001-2002.

Pentru o analiză extinsă a mandatului lui Houllier la Liverpool, vă recomand blogul lui Paul Tomkins, care a publicat un capitol din viitoarea sa carte.